Vine un moment in viata ta cand se intampla multe si cu o viteza uluitoare. 
Uneori stau si ma uit in jur, sunt aproape sigura ca multi nu au experimentat nici jumatate din fericirea/durerea care a trecut prin pieptul meu, prin fiinta mea. Nu ca as fi eu mai presus de altii, insa tare dreptate au batranii cand ne zic: "Daca as fi stiut la varsta ta, ce stiu eu acum, as fi trait viata pe care de fapt mi-o doream." Si nu se refera la faptul ca sa ai curajul sa faci si tu niste lucruri total nepotrivite, doar de dragul adrenalinei, ci se refera exact la a avea curajul sa-ti calci pe capricii si pe orgoliu ca sa poti primi exact lucrurile simple si pretioase care iti sunt oferite.

Observ anii care au trecut pana acum (nu multi ar spune unii). Dar au zburat in directii diverse. M-am ridicat, m-am ingropat si iar m-am ridicat, de una singura. Cu mana mea mi-am facut tot. Acum e ca si cum as fi undeva pe o stanca foarte inalta si privesc in jos la viata mea ca la un film. Si de ce film am parte.... de unul atat incat imi vine sa scriu o carte pe baza lui cu gandul: "poate invata si altii din experienta mea." O iluzie. Nu au putut invata cei care au interactionat cu mine direct si intim, inchizandu-se dupa usi groase de orgoliu si frica, ce sa invete altii care n-au nici o treaba cu mine si citesc un roman pe care l-au luat din intamplare de pe raftul unei librarii.

"Si ce ai mai facut?" Este intrebarea care recent ma lasa muta, si imi pune un zambet tamp pe fata. Si de obicei raspund ceva ce tine de prezentul imediat, gen in ultimele 24 de ore. Daca se cer detalii, le expun cat mai scurt. Nu prea am ce sa relatez altora despre ce am trait. Este nevoie de o pricepere si o creativitate mai mare sa expui ce ai trait fara sa lasi loc de subiectivitate. Iar expunerea scurta si obiectiva e cea mai buna. De genul: "Nu a mers." Pricepere mai mare nu am inca. Si nu ma intereseaza sa fiu laudata, si nici dezaprobata, mai degraba inteleasa la nivel de imagine completa, cu tot ce tinea de cadrul respectiv. Dar nici macar asta. Nu-mi pasa. Unii ar numi asta sa vezi imaginea de ansamblu... Da! Asta e. Eu cam asa vad in general viata mea. Ma astept ca persoana caruia ii povestesc sa expuna lucrurile obiectiv, si despre ceilalti implicati in povestea relatata, nu sa ma aprobe sau sa ma dezaprobe pe mine ca personaj. Este intotdeauna ceva mai amplu pus in miscare, si nu se invarte totul in jurul unui singur personaj. 

Ma refer la cazul tipic de conflict intre doua persoane. Doi ajung sa se certe. Unul dintre ei sunt eu. Eu ma apuc si povestesc asta unei a 3-a persoane care ma cunoaste doar pe mine. Reactia imediata este fie sa ma aprobe pe mine intru totul, fie sa ma desfiinteze. Dar intelepciunea spune altfel. Ea spune sa luam toate lucrurile in considerare:
"- Bine, dar de ce v-ati certat? 
- El/ea s-a suparat pe mine pentru i s-a parut ca m-am purtat urat.
- Si chiar te-ai purtat urat?
- Eram iritata de oboseala insa nu aveam nimic cu el/ea. I-am raspuns impasibila/iritata, incercand sa diger si sa dau drumul la starea mea fara sa vars in jur.
- Si ai incercat sa-i spui? Dar el/ea cum era in ziua aia?
- Da, am incercat sa-i spun imediat cum s-a suparat si a inceput sa tipe, dar nu m-a auzit caci era prins/a in emotia lui/ei. Avusese o problema la munca/la facultate/in familie stiu ca mi-a zis in treacat.
- Si apoi ce s-a intamplat?
- M-a certat, m-a acuzat, si m-a agasat pana n-am mai putut sa suport iluzia lui/ei si am ripostat. Ti-am zis ca eram foarte obosita.
- A pai atunci e clar. Nu exista un vinovat aici. Amandoi/amandoua aveati o zi proasta si a fost o totala neintelegere."

Asa au plecat oameni din viata mea cand din povestile intamplate lor asteptau de la mine ca prietena/iubita sa le ofer aprobare, incurajare completa. Pentru ce sa fac asta, cand astfel tu nu mai inveti nimic din viata ta?! Si cum sa fac asta daca eu nu stiu sa ma gratific singura in propria mea viata, din orice intamplare sifonata as iesi? Eu stiu sa-ti expun asa cum imi expun me insumi, obiectiv. Stiu ca e important sa-ti spun ca si cel cu care te-ai certat a avut motivele lui pentru care a actionat cum a actionat, si ca nu este tocmai un diavol asa cum il vezi pe moment din cauza emotiilor imediate. Intr-un final intotdeauna se concluzioneaza ca nu exista vinovati in poveste, ci perceptii gresite, viziuni distorsionate, emotii prea puternice care au influenta prea mare. Intr-un final in mintea mea inteleg ca cel care acuza, o face din anumite motive care n-au legatura cu acuzatul, si cel care e acuzat si riposteaza o face din anumite motive care n-au legatura cu cel care il acuza. Intr-un final eu inteleg ca cel care s-a gratificat doar nu vede cum trebuie realitatea pe moment, nu ca este nebun sau arogant. Inteleg ca cel care a ripostat era cuprins de o emotie mult prea puternica si nu ca este arogant sau pervers. Mai pe scurt in ochii mei fiinta aceea este innocenta! Pe moment a fost vulnerabila. Eu nu vad un motiv pentru care sa-l pedepsesc. Fie ca ma priveste pe mine sau nu. Toti suntem vulnerabili uneori, asa ca nu avem control perfect. Mai degraba vad ca este mai important sa creez un mediu iubitor si relaxant in care sa ii fie mai usor sa permita cinstei sa iasa la suprafata si sa-si vada fapta, sa recunoasca, ca sa faca pace in mintea lui dar si cu mediul din jur.

Ca sa faci asta, sistemul tau prin care traduci realitatea, trebuie sa aiba ca principii de baza calitatile cele mai pure, nobile si virtuoase. Si sa nu ti le poti incalca pe cat posibil. Orice "pacatos" este victima unei viziuni gresite, o fiinta innocenta. Non-condamnarea este importanta. Discernamantul te ajuta sa intelegi motivele pentru care fiinta a actionat cum a actionat, dar expundand faptele asa cum au fost nu inseamna ca o condamni. Esti sigur ca nu ai obiceiul sa condamni cand fiecare fiinta, la sfarsitul discernamantului natural primeste verdictul de innocenta - victima unor forte care il depasesc cu mult in puterea de control de care dispunea in acel moment. Am avut mereu concluzia asta. Asta nu inseamna ca fiinta respectiva va fi exonerata de fapta sa necugetata, caci oricum nu sta in puterea mea sau altcuiva, ca sa faca asta. Inseamna doar ca nu mai adaugi la fapta sa si nici la fiinta ta, nici o energie care in fapt nu are ce cauta acolo. Asta inseamna ca nu este nevoie sa rupi legaturi, sa adaugi discordie, etichete ireale, condamnare inutila. Daca se vede imaginea de ansamblu in ambele tabere, atunci ambele parti colaboreaza, recunosc si fac pace, in mod natural, caci realitatea este intotdeauna simpla, obiectiva si nu partinitoare. 

Dar bineinteles ca intr-o cultura in care omul este obisnuit sa traiasca prin prisma unor judecati subiective trecute si aprobate de egoul propriu, de emotii, este greu sa relatezi o imagine de ansamblu, cand tu insuti nu esti obisnuit sa iti privesti viata astfel. 

Din pacate, foarte foarte rar am avut o conversatie obiectiva cu cineva caruia i-am povestit un eveniment. Daca persoana alege sa ma laude pe mine, uneori incerc eu sa aduc obiectivitatea in discutie, dar nu se sustine, caci este intampinata de un val de: "Nu ii mai lua apararea! E un/o x, x si x. Ce mai conteaza?! Saraca de tine..."
Ce sa mai zic atunci?!
Pe de alta parta se poate intampla sa fiu desfiintata: "A pai tu esti de vina! Nu stii ca tot ce primim de la altii e doar ce am emis chiar noi?!" Si atunci incerc sa expun si faptul ca eu nu am emis nimic negativ catre persoana in cauza, ci incercam sa traiesc doar prezentul meu, nelegat de ce era in jur. Dar nici atunci nu se sustine caci mi se spune ca caut scuze sa ma scot.

Oricum o dam, ori e alba, ori e neagra. Rar gasesti o fiinta care sa fie dispusa sa isi vada greselile ca sa fie in pace si in regula cu tine. Mai degraba iti expune greselile tale si apoi ti le pune si pe ale lui in carca ta, ca de ce sa-si mai bata el capul cu ceva atat de nesemnificativ cum ar fi o alta fiinta. O alta fiinta caruia alege sa ii dea o eticheta convenabila de genul: "Este nebun!" care sa o scuteasca de mai putina vinovatie in a-si sustine innocenta si a-i aplica pedeapsa pe care o considera dreapta. Si spre marea mea mirare asta se intampla mai ales cand alegi sa deschizi o cale catre o discutie obiectiva prin care sa nu existe lucruri neterminate, si sa fie recunoscute onorabil partile implicate.

Cand gresesc o stiu destul de repede, iar daca nu o stiu atunci o aflu cat de curand, si imi asum responsabilitatea, imi cer imediat iertare, imi arat constientizarea. Cand imi gresesc altii, mai nou, le permit sa-mi greseasca, tac, in suflet facandu-le o plecaciune si aleg sa le permit sa vada ceea ce cauta atunci. Caci daca incerc sa le arat ca se inseala in perceptie, ei mereu incearca sa ma faca pe mine sa platesc pentru ceea ce emit ei. Si asta e ceva inutil pentru ambele parti implicate. Oricum indiferent de cate as vrea eu sa ii scutesc, viata le va arata in mod natural ca "mi"-au gresit, in cel mai relevant mod posibil astfel incat ei sa poata vedea clar si sa poata intelege.

In cele din urma fiecare dintre noi ajungem sa simtim anumite concluzii generale, de exemplu:
- Am exagerat cu orgoliul atunci! Am facut rau cuiva care nu merita.
- Am fost arogant sa cred ca mi se cuvenea un statut superior in comparatie cu celalalt. 
- Am pierdut un prieten bun pentru ca nu am stiut sa-l pretuiesc.
- Am pierdut un prieten bun pentru ca nu am putut sa-mi recunosc greseala.
- Am avut ocazia sa indrept lucrurile si am ales sa le inrautatesc. Acum nu se mai poate face nimic.
- Am pierdut o iubire binecuvantata pentru ca mi-a fost frica de responsabilitate. Nu aveam demnitate si nici incredere in mine.
- Daca nu pretuiam atat de mult distractiile efemere acum ma puteam bucura de cele mai linistite si durabile momente alaturi de cineva cu care chiar aveam o compatibilitate.
Etc.  Si majoritatea dintre aceste concluzii nu sunt deloc usor de constientizat si de recunoscut fata de noi insine si fata de altii.

Putem insa sa fim diferiti. Putem insa sa nu facem toate aceste greseli sau altele mai grave. Putem sa ne antrenam mintea sa aleaga ca principii de baza calitatile cele mai pure, nobile si virtuoase. Pas cu pas, intamplare cu intamplare. Cu atat mai mult o facem cand ceea ce ni se intampla este de o importanta deosebita pentru noi. Discernamant, obiectivitate si prezenta. Echilibru. Si putina toleranta, putina acceptare, putin efort ca sa ne dezlipim de orgoliu si sa ne raportam la mediul inconjurator fara masca sinelui, fara EU, in puritate si libertate de influenta sinelui.

In cele din urma si eu fac parte din acest drum. Deci sa continuam drumul impreuna cat mai corecti si mai devotati in a face ceea ce este corect pentru noi si pentru ceilalti in acelasi timp.

Un barbat nu poate vedea iubirea ca fluida, gentila, afectuoasa si tandra, daca a crescut avand o mama dura. Chiar daca baiatul a fost neobisnuit in actiunile sale, mama trebuie mereu sa gaseasca un echilibru intre a oferi tandrete si de asemenea a predica disciplina si moralitatea. 

Daca are loc orice dizarmonie in acest aspect in comportamentul mamei catre el, baiatul va creste intr-un barbat care respinge vulnerabilitatea, care vede tandretea si afectiunea grijulie cu ochi sceptici fiind de asemenea speriat de a arata compasiunea, toleranta si delicatete. La fel se intampla si pentru femeie cu tatal sau. 


Prin urmare prima femeie importanta din viata unui barbat este mama lui, si a doua va fi partenera lui, care in mod inevitabil va prelua munca neterminata lasata in urma de mama si va continua forjarea tacuta si bine intentionata a barbatului. Forjarea va fi de fapt infaptuita de el, dar femeia va oferi stabilitatea iubitoare, tacuta si loiala pentru ca el sa reuseasca. 


In mod ideal, barbatul ar trebui sa preia munca neterminata si sa se slefuiasca in barbatul pe care el simte ca este in acord cu propriile sale capacitati. Dar daca munca este mai mare decat posibilitatile sale prezente, Sursa-forta a tot guvernatoare a creat femeia special pentru a asista si a oferi prezenta si iubirea sa pe timpul procesului de integrare si slefuire al unui barbat. 


In acelasi mod barbatul are acelasi rol si aceeasi misiune in viata unei femei. 


Sensul unui parteneriat este de a oferi iubire si stabilitate pe durata forjarii ambelor fiinte implicate. Parteneriatul ar trebui sa asigure cel mai sigur si usor mediu pentru ca fiecare fiinta sa creasca si sa se dezvolte catre puritate. 


Conflictul si dificultatile apar cand egoul devine a treia persoana in conexiune. Cand frica de a iubi este prea mare, si cand viziunea aliantei este intunecata. Acestea pot fi depasite printr-o alianta deschis declarata. 


Dar pentru ca toata stabilitatea, usurinta si iubirea sa abia loc, ambele fiinte trebuie sa fie dispuse sa se deschida, sa impartaseasca, sa asculte unul de altul si sa coopereze. Increderea este necesara, la fel ca atunci cand esti pe cale sa cazi si ai nevoie sa crezi intr-o mana care se intinde sa te ridice din calea primejdiei. Moralitatea, bunul simt natural, este necesara pentru a oferi stabilitatea pentru procesul mai mare decat personalul. 


Amandoi ar trebuii sa fie dispusi sa discute deschis, in mod periodic, despre progresul si de asemenea obstacolele de personalitate inca prezente. Amandoi ar trebuii sa fie capabili sa isi spuna ceea ce le place sau nu la celalalt, ceea ce cred ca ar imbunatati conexiunea lor si de asemenea daca sunt dispusi sa se slefuiasca pe sine impreuna intr-un aspect anume. 


Anumite conexiuni gasesc creativitate in momentele grele, dezvoltand un mod amuzant de a contra-ataca exploziile egoului. Precum saruturi, imbratisari instante sau glume tandre "cu subinteles". 


Compromisurile sunt doar "renuntarile" la obisnuitele proaste ale egoului. Compromisurile, de fapt, sunt intotdeauna directionate catre o forma a unei obisnuite foarte inradacinate si disfunctionale ale egoului. 


Amandoi ar trebuii sa fie parteneri inainte sa fie iubiti, pentru ca daca amandoi isi reamintesc ca s-au ales pentru a fi aliati in procesul forjarii, atunci drumul va fi pavat cu iubire si stabilitate si va fi mult mai neted. 


In acest fel, munca interioara poate fi infaptuita, egoul nu poate deveni a treia persoana in conexiunea lor. 

Nici un dusman nu va fi prezent.

"Dragostea dureaza ... cat ai grija de ea" Gabriela Nanes


ENGLISH

A man cannot see love as flowing, gentle, caring, and tender, if he grew up having a harsh mother. Even if the boy was unusual in his doings, the mother always has to find a balance between giving open tenderness and also preaching discipline and morality. 

If any disharmony towards this matter, takes place in the mother's behavior towards him, the boy will grow into a man that rejects vulnerability, that sees tenderness and caring with skeptic eyes, also being affraid of showing compassion, forebearance and delicacy. The same goes for the woman with her father. 

Therefore the first important woman in a man's life is his mother, and the second woman will be his partener, which inevitably will pick up the unfinished work left by the mother and continue the silent, good intended forging of the man. The forging will actually be done by him, but the woman will provide the loving, silent, loyal stability for him to succeed. 

Ideally, the man should pick up the unfinished work and polish himself into the man he feels to be in accordance with his own capabilities. But if the work is greater then his present capacities, The Source all-governing force created the woman especially to assist and offer her presence and love during an integrating and polishing process of the man. In the same way the man has the same role and mission in a woman's life. 

The meaning of a partnership is meant to offer love and stability during the forging of the both beings involved. The partnership should provide the safest and more easy environment for each being to grow and develop towards purity. 

The conflicts and hardships appear when the ego becomes the third person in the connection. When the fear to love is too much, and the sight of the alliance is clouded. These can all be overcomed with an openly declared alliance. 

But for all this to happen both must be willing to open up, share, listen of the other and cooperate with each other. Trust is needed, just like when you're about to fall and you need to trust the hand that is reaching to lift you up from harms way. Morality, natural common sense, is needed to offer the stability for the greater process. 

Both should be able to openly discuss, periodically about their progresses and also still present personality obstacles. Both should be able to tell each other what they don't and do like about the other, what they think would improve their connection, and also if they are willing to polish themselves together in a certain matter. 

Some connections find creativity in hard times, developing a funny way to counter-attack the ego's bursts. Such as instant kissing, hugging or an "inside" tender joke. 

Compromises are just "letting go's" of the ego's bad habbits. Compromises actually are always directed towards a form of a most rooted disfunctional ego habbit. 

Both should be partners before lovers, because if both remember that they chose each other to be allies in the forging process, then the road will be paved with love and stability and will be smoother. 

In this way, the inner work can be done, the ego cannot become the third person in their connection. 

No enemy will be present.

"Love lasts... as much as you take care of it." Gabriela Nanes

Perseverenta de a continua in detasare pare un lux pentru cei care sufera, care trec prin transformari interioare dure, care simt ca mai au un pic si mor.

De fapt, perseverenta se ascunde chiar in expresia "dar doare asa de tare, nu mai pot sa rezist". O recunoasteti? Este insusi in rezistenta fata de durere. Doar ca este folosita de identitatea voastra creata de toate povestile despre care am vorbit anterior. Ce doare? In nici un caz nu va doare PE VOI. Dor numai acele povesti care acum au iesit la lumina. Multi dintre noi nici nu constientizam ca atunci cand ne doare, deja ni s-a spart masca. Totul este sa nu ne mai chinuim sa punem la loc o masca sparta. Da, te doare ca acum lumina iti atinge direct chipul, si nu ai incredere in ceea ce esti. Dar deja esti "transformat", sau mai bine zis eliberat. 

"Fiecare moment, lucru, persoana este un profesor, iti arata ceea ce esti deja." Acum inteleg foarte clar aceasta expresie. Te doare ptr ca viata te-a facut sa te descoperi tie insuti, prin diferite experiente. Iar cand ai fost descoperit de tine insuti, si masca ti-a cazut, nu ai vrut sa accepti, si incerci cu disperare sa pui la loc o masca sparta. Un principiu desfiintat deja, chiar de tine. Normal ca te doare, ptr ca piesele nu se mai potrivesc. Deja stii ca te minteai, dar nu vrei sa accepti. Si intervine incapatanarea... care provoaca durerea.

Am mai precizat ca personalitatea noastra construita de toate povestile, are o viclenie extraordinara. Se foloseste de toate resursele tale , de tot ceea ce esti in interiorul tau, pentru a ramane in viata. Dar asta nu inseamna ca este rea. Este doar condusa de un instinct de supravietuire, firesc tuturor. Va intrebati cum de are atata putere, dar in inima va simtiti atat de descurajati? Pentru a mentine o imagine falsa, intotdeauna este necesara foarte multa energie. 

Aici intervine constienta si luciditatea, din momentul in care alegi sa nu te mai lasi condus, coplesit de durere, de disconfort. "Stai putin, rezistenta mea la durere, neacceptarea realitatii asa cum este, incapatanarea sa fiu ceva ce nu sunt, sunt de fapt guvernate de aceeasi putere cu care as putea sa fiu detasat si sa las durerea sa treaca pe langa mine, sa se consume." Exact! Nu spune nimeni ca trebuie sa fie usor, ci doar ca este posibil. Nu exista trecut sau viitor, exista doar prezentul, si in prezent, mereu vei fi ceea ce esti.

Ca sa poti ramane detasat cu adevarat sa nu te complaci, dar nici sa nu generezi negativitate. Uneori povestile de care ne incapatanam sa tinem, si care dor, nu sunt altceva decat fatete ale realitatii intelese gresit, traduse prost de catre alte povesti de baza, comportamentale, preluate din societate, de la generatiile anterioare. Unele dintre acestea se refera la cum trebuie sa te comporti in public, manifestarea sexualitatii tale sau ca viata insasi este o lupta. De aceea ele nu sunt neaparat diabolice, ci doar principii traduse gresit, care au fost desconspirate, aduse la lumina, si la care nu vrei sa renunti.

Daca vrei sa afli cine esti, cu adevarat, ramai detasat. Observa fara bun sau rau in judecata ta ceea ce experimentezi. Este ceea ce este. O durere, o rana, care nu este niciodata permanenta. Permanenta poate fi puterea ta de a fi detasat. Si aceasta putere, aceasta perseverenta cand e cu adevarat recunoscuta se simte ca o relaxare, prin luciditatea de care toti avem parte cand suntem destul de sinceri cu noi insine. Caci provine din infinitatea a ceea ce sunteti. Atunci poti spune : 
"Asta este. Nu e nici bun sau rau. Dar acest moment ma aduce mai aproape de cine sunt, mai aproape de libertate, de iubire, deci ma bucur sa accept asa cum este situatia, fara sa-i gasesc scuze sau sa incerc sa o indepartez."

Vei stii ca avansezi cand vei vedea anumite actiuni mici, sau mari, ce arata ca detasarea ta sporeste, increderea in tine este mai stabila, rabdarea se instaleaza din ce in ce mai mult in fiecare actiune a ta, lumea din jur incepe sa observe lumina din ochii tai, calmul pe care il emani. Fi atent la fiecare pas al tau, la fiecare respiratie, si vei vedea cat de frumos progresezi. Cateodata s-ar putea sa te uimesti pe tine insuti cat de lin si de repede inaintezi. Toata treaba este ca nu acesta sa fie obiectivul tau principal - sa inaintezi. Caci iar te pacalesti. E o fuga din prezent - sa inaintezi unde? Viata este AICI SI ACUM. 

Si daca ramai aici si acum, vei gasi mereu motive pentru care sa fi recunoscator pentru ceea ce traiesti, mai ales daca este durere!!! Chiar daca nu pare, e mai greu sa fi recunoscator ptr ceea ce ai, in momentul in care esti fericit si fara vreo durere. Caci esti in confort, nu vezi cu adevarat tot ceea ce este. Recunostinta se naste din constientizarea, plina de smerenie, a faptului ca durerea pe care o traiesti, este un dar de la viata pentru ca tu sa fi mai iubit, mai fericit, mai TU, mai VIU, mai LIBER. Si atunci incepi sa vezi ca prezentul iti ofera tot ce ai nevoie sa fi ceea ce esti. Ca esti binecuvantat cu ceea ce primesti. DA, esti binecuvantat prin aceasta durere. Masca ti s-a lipit de fata, se sparge si cade jos, si apoi te doare pana ti se vindeca chipul. Dar esti atat de recunoscator pentru acea durere, acea rana caci.... acum vezi frumusetea din jur! Inainte masca te impiedica sa vezi clar imaginea de ansamblu. Si imaginea de ansamblu este realitatea a ceea ce esti si a ceea ce traiesti.

Principalul tau obiectiv este sa observi detasat momentul prezent, asa cum este. Priveste filmul vietii tale, ca un spectator si nu ca un actor in centrul actiunii. 
Fi regizorul, nu actorul.
Fi pregatit, ai tot ce iti trebuie, Aici, Acum.
"I'm ready to let the rivers wash over me 
Sunt pregatit sa las raurile sa ma purifice.
If it's love flowing freely
Daca este iubirea ce curge liber
I'm ready
Sunt pregatit.I'm ready to let the rivers wash over me 
Sunt pregatit sa las raurile sa ma purifice."

O sa auzi...
"Save a space for me
Pastreaza un loc pentru mine
in your heart
inima ta

Cause if you wait
Pentru ca daca astepti
I will come for you
Voi veni pentru tine." 
Asa ne sopteste iubirea, spiritul Sursa.
versuri luate din melodia - I'm ready - Tracy Chapman

"Asta este. Nu e nici bun sau rau. Dar acest moment m-a adus mai aproape de cine sunt, mai aproape de libertate, de iubire, deci ma bucur sa accept asa cum este situatia, fara sa-i gasesc scuze sa o mentin sau sa incerc sa o indepartez. Ma bucur sa las durerea sa fie pe deplin, caci acum stiu ca nu ma reprezinta. Ma bucur sa fiu ceea ce sunt. Si se pare ca durerea incepe sa dispara."

Spunea cineva: "Pana cand nu iti vine sa urli cu demnitate, incredere dar atat de multa detasare si bunatate fata de tine insuti, din adancul inimii tale: GATA M-AM SATURAT DE ATATA DRAMA! Hai sa vedem adevarul!" Nici ca vei reusi sa faci o schimbare reala cu tine insuti.

Abia atunci avem taria sa ne asezam jos si sa ne privim Colivia. Trebuie in primul rand sa ai curajul sa o vezi, sa o recunosti ca este acolo. Apoi sa ai curajul sa accepti ca tu singur ti-ai construit-o. In cele din urma trebuie sa ai curajul sa te asezi jos in mijlocul a toate gratiile pe care le vezi si sa ai curajul sa ti le privesti. Fie ca este o adunatura de metale lipite intre ele cum ai nimerit, sau ca este perfect sudata si poleita cu aur, sa nu te lasi pacalit de imaginea dezolanta sau glorificatoare care ti se infatiseaza. Acea imagine este acolo, din disperarea personalitatii tale, sa te faca sa te intorci inapoi. Ori sa te descurajeze, ori sa te faca sa te simti bine asa cum esti. Atentie! Nu trebuie sa alegi niciuna dintre aceste emotii. Acesta este doar inceputul a unui lung sir de lovituri sub centura, cele pe la spate, prin care se incearca orice ca tu sa nu-ti duci la capat ce ai inceput sa simti ca vrei cu atata claritate: Eliberarea. 

Ramai pe pozitie. Observa fiecare bara de metal, fiecare legatura, observa indiferent ca obosesti la un moment dat, sau ca te plictisesti, doar priveste-ti colivia asa cum te uiti la un film la cinema. Stii doar ca este un simplu film. Nu te lasa pacalit de orice iti vine. Acum mai mult ca niciodata trebuie sa fi complet detasat, complet neutru, complet intre ceea ce incearca sa se agate de tine. 

In unele momente vei primi ganduri in care te vei simti ridicat in slavi, cand vei privi o anumita poveste. De genul: "uite ce ai reusit tu, nimeni nu stie cine esti, ceilalti nu stiu nimic, uite cat esti tu de tare!", "Daca nu au stiut sa te respecte, nu-i nimic ca o sa le arati tu lor, tu esti cel mai tare!". Sau ganduri in care te vei simti luat la pumni: "Uite ce ai facut! Tampitule! Nu puteai sa fi mai atent! E doar din cauza ta!", "Nu esti bun de nimic, cum poti sa mai crezi tu ca vrea cineva sa-ti fie prieten. Vaii de capul tau!" 

Acestea sunt doar Povesti, caci spiritul iti va darui iubire si sentimente de demnitate si incredere in sine, de valoare, dar niciodata nu vor fi insotite de dorinta de razbunare, ura sau de separare de ceilalti. Spiritul niciodata nu te va calca in picioare. Tu cel adevarat, niciodata nu vei vrea sa-ti faci rau! Nu, ceea ce vine de la spirit, mai ales atunci, vine insotit de un rau de lacrimi atat de usoare, pline de recunostinta, si atata multumire si iubire, ptr tine, experienta ta, si oamenii care au participat. Observa lingusitorul sau judecatorul din capul tau, si nu le da satisfactie crezand in vreunul. Ramai la mijloc, si o sa auzi vocea spiritului. 

Nu crede nimic, acum nu trebuie sa iei nimic cu tine, tu acum privesti in jur sa vezi ce anume este in folosul tau cu adevarat! Orice inclina catre separare, invinovatire, ura, devalorizare, disperare, lingusire nu-ti sunt de folos. Nici acum, nici pe viitor. Si daca alegi iar sa crezi falsele promisiuni ale povestilor tale, va fi mult mai greu data viitoare ca macar sa recunosti ca ai stiut vreodata de existenta coliviei. Caci se va camufla atat de bine. Va fi nevoie de mai multe resurse, pe care s-ar putea sa nu le mai ai, si sa trebuiasca sa muncesti din greu cu tine ptr a le castiga din nou! Acum e momentul! Sa nu fugi, sa nu te complaci, sa nu te imbraci in haine stralucitoare sa iesi iar la promenada cu pieptul sus... dar tot in colivia ta sa fi! Numai tu vei fi cel care pierde! Numai tu vei fi cel care isi va face viata si mai grea, si mai complicata.

Lasa povestile despre cine ti s-a spus ca esti, ca trebuie sa devi, despre cum sa-ti traiesti viata, cum sa te misti, sau chiar, cum sa faci sex. Toate acestea sunt doar al doilea rand de piele despre care vorbeam anterior. Nu-ti folosesc la nimic. Te fac greu, incet, si la un moment dat te imbolnavesti, caci oricum cari ce nu-ti trebuie, si abia te mai poti misca.

Nu ai venit in viata asta sa copiezi generatiile anterioare, sa traiesti dupa autoritatea nimanui. Nu pastra nimic, arunca totul, caci oricum ceea ce iti foloseste cu adevarat se va intoarce la tine intr-un fel sau altul. Cand vei renunta la toate povestile cu care te minteai, vei vedea cata putere gasesti sa mergi din nou, vei vedea ca boala incepe sa dispara, vei vedea mult mai clar ziua pe care o traiesti acum! Atunci vei face diferenta intre bun simt si infatuare, si vei stii sa actionezi cu claritate si iubire de sine.

Fat-frumos nu-ti va mai fi de folos, caci acum ai propriul tau cal. Castelul lui, nu va mai fi salvarea din asteptarea inerta resimtita in cuibul parintesc, caci ti-ai gasit propriul tau castel. Nu vei avea nevoie de salvarea lui, caci vei intelege ca el nu stie sa te salveze. Numai tu stii! 
Nu va mai fi nevoie sa o cauti disperat pe Cenusareasa, caci ai inceput sa vezi padurea prin care treci, si incepe sa-ti placa calatoria. Nu vei mai vrea sa salvezi pe nimeni, caci acum intelegi ca tu aveai nevoie de salvarea ta. 

Nimeni nu te poate face fericit, poti primi daruri de la viata, dar tu esti responsabil sa te tii mereu pe picioare si fericit. Nu a venit nimeni aici sa aibe grija de tine. Nu exista partener mai valoros in viata decat cel care te impinge sa devi propriul tau stapan. Care te lasa singur sa-ti faci curat in viata! Care te tot impinge sa-ti privesti colivia in care te afli. Ai grija! Sa nu te lasi pacalit nici acum, caci vei fi impins sa il privesti inca ca pe salvatorul tau. Este cert. Te-a ajutat in mod considerabil, dar tu faci toata treaba. Fi recunoscator ptr ca ti-a oferit oportunitatea aceasta, si ca iti cinsteste, respecta si iubeste spiritul atat de mult incat vrea ce este cel mai bine ptr tine: eliberarea! Dar nu te priva de recunoasterea faptului ca tu esti cel care depune tot efortul. Cu smerenie, intelege si accepta, observarea destul de dificila pe care o faci, da meritele adecvate celorlalti, dar pastreaza si recunoasteti si tu meritele. Abia atunci dupa ce dai jos colivia si i-ai dat foc, atunci vei stii daca ai iubit. Iubirea nu moare orice ai incerca tu sa faci. Dar cateodata o confundam cu povestile, sau o acoperim cu ele. Da colivia la o parte si vezi ce ramane. Atunci vei iubi pentru ceea ce esti si nu pentru ceea ce oferi. Il vei iubi pe altul cum te iubesti pe tine. Atunci te poti bucura cu adevarat. Inima ta se va deschide, vei putea respira in sfarsit!

Acum este timpul in care tu sa iesi afara! Sa demolezi ce nu este al tau! Sa treci prin foc, sa te "lasi" ars!

Poti face toate acestea acasa, fara sa-ti intrerupi ritmul zilnic al vietii. Dar uneori totul se prabuseste si nu mai ai ce sa continui. Asa ca trebuie sa o iei de la capat, cu totul. Nu-i nimic. La telefon nu te cauta nimeni, nimeni nu-ti simte lipsa, esti singur. Viata iti arata clar: "Hey uite, i-am ocupat pe toti, ca sa fi in pace sa iti poti face lucrarea! Nu te va deranja nimeni, acum ai liniste. " Accepta-ti linistea, este un dar, nu o pedeapsa!

Nu te lasa influentat de relatarile altora care au reusit ceva asemanator inaintea ta, in care ti se da un timp in care trebuie sa te incadrezi sau la care sa te astepti. Ritmul nu este acelasi. Ceea ce unul va reusi intr-un an, altul o poate face intr-o luna, sau intr-o zi. Mergi pe drumul asta in ritmul tau. Provoaca-te constant sa avansezi, dar nu pune presiune pe tine, nici ca te misti prea incet sau prea repede, ca asa zic altii. Fa ce simti. Daca iti vine sa te arunci direct, fara sa te pregatesti inainte, fa-o. Daca simti ca ai nevoie sa o iei pas cu pas, fa-o. Nimeni in afara de tine nu stie mai bine ca tine, ceea ce ai nevoie. Din proprie experienta iti zic ca eu am permis altora sa ma influenteze in felul asta. Si cand am ramas singura, si nu am avut pe cine sa intreb, m-am surprins ca sunt mult mai puternica si mai curajoasa decat par la exterior, in ochii altora, dar si de cat mi-am dat voie sa vad. Trebuie sa ai incredere in curajul tau. Nu-ti plafona fiinta, ritmul, puterea, si perseverenta doar ca i-ai putea face pe altii sa se simta mici, sau orice alte motive. Fii ceea ce esti. Daca esti un salbatic care se provoaca cu mult peste ceea ce aparent poate, fi ceea ce esti. Daca simti ca trebuie sa pasesti incet si cu grija, stii tu de ce esti ghidat sa faci asta, si vei afla oricum pe parcurs. Nu confunda insa rabdarea si chemarea de a pasi incet, cu frica de a inainta. Eu daca observ ca-mi este frica, acolo ma arunc. Am invatat pe propria piele ca frica este un semnal ca esti aproape de adevar! Si atunci alegi sa fi curajos in loc sa te lasi cuprins de frica. Normal ca o sa-ti tremure toate, dar sunt doar senzatii menite sa te descurajeze, tu mergi inainte.  

Nu te victimiza, nu dispera. E greu sa te observi detasat, intradevar, caci personalitatea ta vampirizanta ce s-a lipit de tine, este disperata sa ramana in viata. Constientizeaza faptul ca iti este atat de greu tocmai pentru ca faci ceea ce trebuie, tocmai pentru ca moartea personalitatii este aproape! Si continua. Vei simti curaj si putere cand vei vedea cu claritatea orice greu si pumn care iti vine, ca fiind doar una dintre loviturile lesinate de pe urma. 

Ramai vigilent. Dupa pumni, palme, tipete, si groaza, urmeaza letargia dinaintea mortii. Atunci vei fi imbiat cu tot felul de rugi frumoase, cu tot felul de ganduri care iti vor cauta mila, si vor cauta sa se foloseasca de compasiunea infinita a ceea ce esti, ca sa se mai hraneasca un pic, sa capete putere, doar ptr a reusi sa..... SE RIDICE SA-TI MAI DEA UNA! 

Viclenia personalitatii tale este surprinzatoare. Iti va exploata bunatatea, si compasiunea, daca nu esti atent, si te va bate cu propriile tale calitati. Atunci este momentul sa fi si mai clar si mai tare. Ramai in continuare la mijloc. Detasat, puternic, dar bland si clar. Vei vedea in scurt timp, ultima zvanire a personalitatii tale care se va revela printr-un reflex de ura, si agresiune ultima.

Dupa acel reflex, lucrurile incep sa se mai calmeze, mai ramane doar o inertie a tot ceea ce a fost. O inertie care se manifesta prin tot felul de teste. Povestile vor incerca mereu sa se lipeasca de tine. Mai ales cand esti curat. Sa nu te pacalesti ca de acum nu mai ai nimic de facut. Trebuie sa fi constient, sa intelegi ca povestile tot timpul vor pluti pe langa tine. Ramai clar, asa cum esti acum, detasat, si lasa-le sa pluteasca pe langa tine ca niste baloane cu heliu, dar nu te apuca sa le prinzi sau sa le spargi. Mergi printre ele. Nu te pot afecta acum. Caci le stii goliciunea, intunericul, si juramintele fara gust.

Nu lupta este raspunsul, ci observarea detasata a agitatiei din tine. Dintre lingusitor si judecator. Cineva spunea: "Fi rau, cu toata bunatatea de care esti capabil!" Sau "Transforma-ti demonii in slujitori devotati si loiali. Fa-i sa fie de partea ta. Alearga-i cu lumina a ceea ce esti, pana ii prinzi sa ii vezi in totalitate, in detaliu, si atunci se vor transforma in ingeri."

Este posibil sa mai gresesti si sa mai permiti vreunei povesti sa se lipeasca de tine de-a lungul timpului. Sa nu te invinovatesti. Urmeaza acelasi proces si mentine-ti spiritului curat si liber. Da-ti jos din nou orice masca cat de mica sau fina ar fi, ca sa respiri din nou. Oricum dupa ce treci printr-o astfel de eliberare, iti va fi mult mai greu sa te apuci iar sa-ti faci o colivie noua. Poate vei lasa sa se agate de tine o poveste, doua, trei, dar intotdeauna vei stii cum sa te eliberezi de ele. E ca si cum faci un dus. Dusul trebuie sa-l faci periodic. Nu ai cum sa ramai curat si proaspat, ca dupa dus, o viata intreaga. Chiar daca trebuie sa insisti cu spuma mai multa cateodata, dusul tot este ceva foarte plapitant, energic dar si relaxant, placut de facut.

Accepta-ti ritualul de mentinere a unicitatii tale in aceasta viata, asa cum ai acceptat ca trebuie sa-ti faci un dus din cand in cand, sa mananci, sa faci sex sau sa dormi. Odata ce faci asta, totul devine mult mai natural. Iar activitatile banale ale vietii precum igiena, hrana, sexul, odihna vor capata si ele un nou sentiment de libertate, naturalete, iubire, recunostinta si acceptare.


Asta esti! Priveste-te! Bucura-te de tine! Atunci lucrurile incep sa se aseze asa cum meriti! Acum iti meriti trupul, viata, spiritul. Tu singur ti le-ai castigat!

Invatam multi dintre noi, sa ne traim viata dupa povesti, fara sa ne dam seama cu ce ne jucam.

Invatam din sistem, ne lasam modelati de mici, sa traim, sa ne raportam la viata intr-un anume fel, deja stabilit de generatiile anterioare, plafonand astfel propria noastra fiinta si cu ea tot potentialul ce ii da muzica sa danseze. 

De exemplu, ma uitam la o fata tinerica intr-un supermarket, era cu mama ei, am inceput sa aud fara sa vreau discutia dintre ea si mama ei, caci ma apropiam de un stand. Cautam ceva anume si se nimerise sa fie aproape de ele. Ascultam, observam, in timp ce imi cautam produsul in raft. Mama o incuraja riguros sa fie o fata buna, de casa, cuminte si ascultatoare, ca pe viitor cand va veni un baiat destept, frumos, si cu bani sa poata sa ii fie o nevasta buna. Fata asculta cu drag, dar cateodata incerca sa intervina, sa ii spuna : "Dar mama, eu vreau sa fiu independenta, mi-ar place sa lucrez in..." si mama o intrerupea: "Scoate-ti din cap independenta, ca asta e pentru femeile usoare, un barbat bun niciodata nu va accepta o femeie independenta." In zadar incerca fata sa intervina. Apoi vine si tatal, si cu duritatea de suprafata de rigoare, intervine: "Ascult-o pe maica-ta ca stie ce zice. Uite ea sta acasa bine mersi, si eu lucrez. E mai bine asa. Femeia trebuie sa stea acasa sa se ocupe de barbat, casa si copii. Altfel se intoarce lumea pe dos."  Si se indepartau pe masura ce continuau cu "incurajarile". Este cert. Parintii erau bine intentionati, dupa nivelul lor de gandire si felul lor de a intelege viata. Dar ceea ce le scapa este ca fata stia ce fel de lume este in jurul lor, ea era mai prezenta si mai atenta, decat ei. Incerca sa-si exprime unicitatea si propria alegere in viata, dar era intampinata de dogme si reguli stricte. Sper ca isi va mentine pozitia, pentru binele ei si al lor. Caci altfel, va accepta singura sa-si faca propria colivie, sa astepte la mama acasa sa vina un print pe cal alb sa o salveze, sperand la un basm, ce nu va fi niciodata implinit. Mai ales astazi. Nu doresc sa generalizez. Poate ca inca mai sunt barbati si femei care cauta acest timp de relationare. 

Ce vreau eu sa punctez de fapt este ca, chiar daca sistemul, parintii, prietenii, scoala, etc, exista acolo ptr a ne aglomera de conditionari, si tot felul de povesti de suprafata, totusi avem puterea sa nu le lasam sa ne influenteze. Este cel mai greu sa depasesti, acele conditionari pe care le accepti, cand deja ai capatat o anumita varsta in care devi constient ca poti fi un individ unic in lumea asta, dar ai lasat povestile sa-ti intre in sange. Trebuie doar sa te mentii pe pozitia ta, sa nu lasi diferiti "virusi" de programare sa te afecteze. Sa fi fidel si devotat chemarii din tine. Caci nu e nimic mai greu si dureros de daramat decat propria colivie pe care ti-o construiesti singur. De multe ori iti arunci si cheia, sau uiti intentionat unde ai pus-o. 

Vorbesc si din experienta proprie. Trebuie sa fim atenti, vigilenti si sa prindem exact momentul cand lumea incearca sa ne modeleze in ceva ce nu suntem, si sa ramanem pe pozitia noastra. Caci, in caz contrar, pot trece ani, si sa crezi ca poti ocoli, fugi, sau pacali cumva colivia in care te-ai bagat, dar pana nu o dezmembrezi, nu vei putea sa faci nici un pas real cu tine. Chiar daca o vei constientiza, primul impuls va fi sa evadezi, sa zici ca gata daca gasesti cheia si deschizi colivia, poti sa o lasi in urma. Cea mai mare pacaleala! Este tot a ta, tot la ea te intorci, caci povestile care o construiesc sunt tot acolo, iar cand cineva va incerca sa te puna iar pe firul povestilor, vei fi vulnerabil la a le crede din nou. Si de fiecare data te vei intoarce in colivie, in lumea povestilor. Va fi si mai greu sa o deschizi din nou, si tot asa. Vei incepe sa pierzi oameni frumosi pe care i-ai intalnit pe drum, si toate darurile pe care poate le-ai primit. Daruri pe care viata ti le ofera ca sa te ajute, atunci cand esti bine si incarcat, sa-ti dezmembrezi colivia. Dar ne pacalim ca putem doar sa ramanem departe, evadati, cumva fugiti. Dar Fuga este o Iluzie. Nu ai unde sa fugi de tine! Colivia povestilor tale este mereu cu tine, fie ca te afli in ea sau langa ea. Pana cand nu realizezi ca evadarea nu este o solutie, nu vei face ceva cu adevarat util ptr tine si viitorul tau. Nu poti ajunge sa fi in totalitate liber cu ceea ce esti. Caci tu mereu vei stii de existenta coliviei, o vei simtii, si de aceea vei vrea mereu sa fugi de ea, iti va fi mereu frica de povesti. Vei fi permanent vulnerabil. Trebuie sa te asezi frumos jos si sa te gandesti cum ai construit colivia, ca sa o dezmembrezi. Pas cu pas, fiecare poveste crezuta vreodata, fiecare regula, fiecare idee preconceputa care o alcatuieste trebuie dezmembrata. Aseza-le intr-o gramada pe care apoi o vei incendia. Observa si constientizeaza lectiile minunate pe care totusi le-ai invatat prin constructia coliviei in sine si apoi dezmembrarea ei. In momentul observarii vei intelege ca ai capatat abilitati, dezvoltandu-te mai mult ca fiinta, prin putere, curaj, smerenie, incredere, iubire, rabdare si intelepciune. Afla toate acestea si iarta-te pe tine si pe cei care te-au ajutat sa-ti construiesti colivia. In timp ce arde, arde si personalitatea care te hartuia din cand in cand, si nu te lasa sa fi tu in totalitate. Personalitate care abia astepta un moment cu care sa-si mai hraneasca povestile, si sa te puna iar in genunchi, departe de ceea ce esti. In moartea personalitatii, tu vei invia. Alta sansa nu exista, in caz ca ti-ai construit deja colivia.

Mai poti sa eviti sa ti-o construiesti, dar asta este foarte rar. Putini dintre noi reusesc sa ramana, prin diferite imprejurari ciudate ale vietii, liberi, si neatinsi de povestile respective. De obicei, toata lumea isi are propria colivie. 

Asa ca, nu trebuie sa ne apucam sa dam vina pe cei din jurul nostru. Caci ei deja sunt in propria lor colivie, demult, si au impresia ca te ajuta, incurajandu-te sa-ti construiesti si tu colivia ta. Nu au nici o vina, in manifestarea lor. Ei fac, la nivelul lor, ceea ce considera ca este bine. Au alta experienta, alt drum in viata. Si mai e ceva, si ei la randul lor au fost in locul tau incercand sa se manifeste din unicitatea fiintei lor, dar au fost la un moment dat contaminati de acesti "virusi" - povestile de rigoare. Trebuie doar sa recunoastem ca avem colivia acolo, ca noi ne-am cosntruit-o, si ca tot noi avem puterea sa o dezmembram si sa o dezintegram in vid. Sa avem curajul sa pasim prin foc ca sa ne dam jos, costumul fals, ce s-a agatat de noi ca un al doilea rand de piele. 

Doar noi ne putem salva de propria colivie, de propria personalitate vampirizanta, de propriile povesti fara substanta, si gust real al vietii.

"Tu esti cel pe care il astepti!"

Avem tendinta sa ii respingem, sa ii devalorizam in manifestare si sa ii ignoram oe cei care trec printr-o perioada de vulnerabilitate de intuneric total, de confuzie, de suferinta, de haos interior, caci avem impresia ca ei sunt departe de Sursa. 

Si intr-un fel ar fii departe de Sursa, daca trec prin acea perioada, in mod inconstient. Dar mai sunt si aceia care ajung in astfel de situatii dupa ce in prealabil au devenit constienti de sine si de ceea ce sunt. Acestia sunt mai aproape de Sursa decat am crede. Caci un om care a devenit constient de sine, de viata si de ceea ce este, nu va da pe nimic aceasta constienta. Si chiar daca datorita suferintei lui pare ca "doarme" mai adanc decat un inconstient, numai el si altii in situatia lui sau care au trecut pe acolo pot intelege sacralitatea experientei, profunzimea ei in materie de sinceritate de sine si vointa de vindecare.

In momentele de suferinta ei sunt capabili sa fie atat de sinceri cu ei insisi si cu experienta lor incat putem intelege si accepta cu garantie ca interactionarea cu ei va fi una sincera. Un om constient de sine intelege ca viata este pur si simplu si nu cere doar fericire de la ea. Accepta suferinta care vine cu smerenie, sinceritate, forta si iubire incredibil de pure, caci nimic nu trebuie cautat fortat, nici macar fericirea.

Fericirea este o consecinta imediata a constientizarii faptului ca suferinta iti este si ea prieten si ca are un rost bine intemeiat in viata ta.

Toata lumea fuge de suferinta, de stres, de angoasa insa putini ajung sa inteleaga ca ea este cel mai bun adversar de antrenament pe care il avem. Pentru cei carora interiorul lor este pavat cu sinceritate, suferinta devine un profesor ce ii invata lectii noi, chiar daca brutale, ele incetand sa mai fie percepute ca greutati atunci cand constientizeaza ce poate face din tine daca esti corect orientat, daca intentiile tale vin din inima. Astfel suferinta, adversarul nostru cel mai bun pentru antrenamente ne face cunostinta cu cea mai buna tactica de antrenament, cu cel mai bun prieten al nostru, sinceritatea de sine.

Lumea ar trebui sa asculte de constientii care se afla intr-o perioada de vulnerabilitate, caci ei ne relateaza meciul dintre rai si iad, in direct, din propriul lor stadion interior. Iar castigul este cu atat mai mare pentru cel de langa acela care trece prin asa ceva, caci sinceritatea de sine a suferindului nu va permite decat adevarului pur si esential vietii sa iasa la suprafata. Este aproape imposibil pentru un om constient de sine care sufera sa actioneze si sa relationeze altfel decat pentru bunastarea si fericirea, pacea lui si a celor de jur in acelasi timp. Stiind, intelegand, acceptand ca suferinta si-a provocat-o singur si acceptand cu adevarat ce inseamna acest proces si ce efort si putere necesita sa treci prin el, nu-si poate permite sa dea altora vreun prilej de suferinta. 

Pe cat ii este forta si viata de mare in el pe atat de sincer si de mult va alege constient sa impartaseasca doar iubire, sinceritate, smerenie si recunostinta.

Nu trebuie sa ne fie frica si sa fugim de acesti oameni caci procesul prin care trec ei este unul de mare valoare, un dar pe care nu multi il pot accepta, si ne va ajuta si pe noi, cei de langa ei, mai mult decat ne este frica ca ne poate trage in jos.

Pe fondul sinceritatii de sine bine si definitiv pavat in spiritul sau, drumul suferintei unui om constient de sine va transforma in bine tot ce se afla in jurul lui, nu doar in interiorul lui. Caci acolo unde este sinceritate de sine, iubirea si fericirea se indragostesc definitiv si iremediabil de acea fiinta si de tot ceea ce o inconjoara.

Cu alte cuvinte... sinceritatea de sine este unealta cu care se cladeste iubirea de sine. 

Ingreunam si facem sa fie un proces inconstient fara vreun rost de vindecare, cand din frica de a nu fi raniti de cel care sufera (caci il percepem haotic), din plictiseala mintii de a vedea suferinta si nu ceva placut ochiului, ajungem sa credem ca orice vine de la suferind este toxic, rau intentionat si fara sens sau valoare reala. Dar nu stim ca, printr-o astfel de actiune ne taiem in bucati, in mod iremediabil, sansa care ni se ofera in a participa impreauna cu acea fiinta la spatiul sau de sinceritate si astfel de a mai invata ceva si despre noi insine.

Datorita perceptiei mintii noastre ca acela care sufera este undeva mai "jos" ca noi, se naste frica de a nu fi trasi si noi "in jos", ceea ce oricum nu se poate intampla.

Odata ce constientizam darul pe care il primim si noi atunci, impreuna cu cel care sufera, o mare greutate se urneste si dispare din manifestare, permitand astfel sinceritatii de sine din cel suferind sa se manifeste, fara obstacole, trezind in jur in ceilalti, aceeasi sinceritate, si asemeni unui joc domino incep sa cada concepte, idei, fantezii, nefolositoare in evolutia noastra. Cand frica, judecata, starea defensiva este inlocuita cu acceptare, intelegere, daruire si iubire, se naste oportunitatea reala de vindecare pentru amandoi nu doar pentru cel care sufera.

Aducandu-ne aminte ca suntem interdependenti, stim ca putem reusi si singuri, dar ca putem reusi garantat mai repede, mai usor si impreuna.


Suferinta nu este un motiv de frica si confuzie, ea este in realitate un motiv de constientizare, intelegere, iertare si acceptare. 

Iar aceasta abordare duce inevitabil si in mod garantat la o vindecare profunda dar si la o constructie solida a iubirii de sine si de tot ceea ce este.


Iubiti-va chiar mai mult atunci cand suferiti, sau cel de langa voi sufera cumva.

Iubirea este un copac cu radacini reale si cat se poate de adanci, pe de alta parte frica este o doar umbra acelui copac dar care mereu incearca sa se dea drept copacul. Ceea ce vreau eu sa zic este ca un om care a lasat frica sa-l pacaleasca ca este adevarul lui, nu este neaparat un om lipsit de iubire cu desavarsire. De obicei frica prinde teren cand fiinta isi pierde vitalitatea prin tot felul de consumatori nenecesari, dar mai prinde teren si cand esti foarte aproape de centrul tau, si dintr-un gest de disperare frica cauta atunci "planta" cea mai adevarat din tine, lucrurile care cu adevarat iti definesc fiinta. Atunci se lipeste de ea, se camufleaza, se confunda cu planta si face ca totul sa para inofensiv si inocent, asemeni unui cameleon, sau asemeni unei plante carnivore. Cand aduci in prim plan observarea detasata a ceea ce este exact asa cum este, acceptarea si iertarea, invoci puterea iubirii, o trezesti, putere care poate transforma chiar si cea mai apriga suferinta, intr-o sursa de forta si vitalitate, pentru a-ti rezolva conflictele interioare. Natura ne ofera tot ce avem nevoie in orice moment, totul este sa fim destul de sinceri cu noi insine sa observam tot ceea ce avem la dispozitie si tot ceea ce suntem, asa cum suntem. Frica se instaleaza intr-un spatiu atat de pur si innocent pentru fiinta atunci cand din neatentie lasam diferiti consumatori sa ne suga de vitalitate, dar si cand incepem sa ne apropiem de niste adevaruri fundamentale vietii. Frica intra astfel in joc, folosindu-se de faptul ca sti ca iubirea, compasiunea si bunatatea aplicate prin acceptare si iertare sunt solutia universala pentru orice conflict, si transformand acest adevar interior intr-unul rigid, dur, si nemilos. Aceste ultime caracteristici fiind doar iedera (frica) care crescuse peste copac (iubirea). Astfel folosidu-se de acest spatiu atat de innocent si pur, taie in carne vie pe oricine nu se incadra in iubire, si cu atat mai mult te taie pe tine in mii de fragmente, pana sa fi aproape sa te imprastii de tot prin tot universul. Oricum puterea cu care ii "pedepsesti" pe cei din jur pentru neincadrare, este cu mult mai mica fata de puterea cu care te auto-pedepsesti. In cele din urma, frica cand vede ca a prins destula putere prin faptul ca se foloseste de resursele tale cu adevarat puternice, nu doreste decat sa creeze cadrul perfect in care sa fie complet recunoscuta ca fiind copacul, dar asta si din simpla ei dorinta vesnica de a supravietuii. Suferinta prin care treci in trecut poate deveni atunci un punct de forta si vitalitate pentru a aduce lumina in prezent, daca este privita cu detasare, daca este acceptata si iertata, si daca este inteleasa cu sensul constructiv cu care a venit, initial, in trecut. Odata ce iertarea deja intra in joc, smerenia renaste in tine mai puternica, si nu doar ptr un anumit aspect, ci pentru absolut tot. Vorbim deci de o revelatie si o revolutie autentica in fata fricii, doar atunci cand smerenia este incarcata si de o imensa si profunda recunostinta fata de tot ceea ce iti ofera viata aici si acum. Nu stiu daca cineva de pe planeta asta a inteles pe deplin ce este iubirea si ce poate ea face. Poate un om sfant cumva. Inca invatam cu totii cu ce se mananca. Eu cel putin o simt, dar mai am mult de revelat despre ea. Si nu pot decat sa fiu sincera sa zic ca multumesc fricii ca ma provoaca, dar in acelasi sa fiu vigilenta pentru a nu o lasa sa se confunde in mod permanent ce ceea ce sunt.


"Sfidatorul, Umbra, Parazitul, Diavolu, Cel care separa...generatorul fricii, sursa ignorantei si a conditionarii umane. Iti vorbeste voci in minte care crezi ca sunt ale tale si din mic il facem mare reactionand la impulsurile lui din frica...pana cand crezi ca el esti tu, moment cand identificarea e completa si ajungem sa ne traim viata ghidati de vocile din mintea noastra in intuneric si angoasa in loc de a decodifica corect viata prin viscere si inima." CrissCelVerde


Un articol postat de CrissCelVerde pe blogul lui aduce aminte de drumul iubirii si cursa fricii. 

"Iubirea a venit sa conduca si transforme, ramai treaza, inima mea, ramai treaza."

"Love has come to rule and transform, stay awake my heart, stay awake." 

Rumi

Aceasta expresie este "vinovata" pentru inspiratia mea de acum, atat de "vinovata" incat nu m-am putut abtine sa nu scriu. 

Cand iubirea vine sa conduca si sa transforme, nu vine intotdeauna cu tandrete si fluturasi de emotii, inainte de toate ea trebuie sa isi faca loc, sa faca curatenie, pentru a se putea instala din nou in fiinta ta. Sau mai degraba pentru a te ajuta sa-ti aduci aminte ca este parte din tine si ca nu te poate parasi vreodata cu adevarat. Astfel in momentele acelea de "curatenie generala", ne trezim intr-o confuzie ce pare absoluta, cu greu trecem peste senzatiile bio-chimice incomode, sau de furtuna mental-emotionala ce ne incearca la fiecare pas. Avem impresia ca ne pierdem si mai mult, dar de fapt, o curatenie generala este asa cum trebuie sa fie: puternica, de la cap la coada, eficienta, si in profunzime. Inima noastra are tendinta sa renunte, sa capituleze in fata unei desfasurari de forte atat de intense. Sunt momente cand esti deschis asemeni cerului, la maxim, insa sunt momente cand ai impresia ca pur si simplu te-ai anesteziat si ca nu mai poti , si nu mai simti nimic. In mare parte multi se lasa pacaliti de minte, care oricum creeaza o furtuna in noi ca sa se mentina la conducere, si sa renuntam singuri la iubire, in cele din urma. Aceste momente fac de fapt diferenta! Caci iti trebuie curaj, incredere de sine, si recunoasterea fortelor care lucreaza prin tine, ca sa intelegi ca nu te departezi, ca nu cazi, dar ca esti foarte aproape de a constientiza inca un aspect important pentru tine, daca nu cel mai important.  Asadar, trebuie sa ramanem observatori neclintiti, in fata furtunii mental-emotionale, in fata senzatiilor, in fata aparentei ca totul se prabuseste, caci atunci decidem inca odata pe ce drum alegem sa mergem. Daca ne victimizam respingem de fapt iubirea, si ea se retrage pentru a mai incerca si alta data sa ia loc, sa iasa la suprafata in fiinta ta. Insa daca ramanem constienti si in acele momente de groaza, durere, si confuzie (lucru care nu este tocmai usor, stiu foarte bine, insa poate fi facut) avem sansa sa prindem in tot zgomotul de fond, in tot bruiajul mental-emotional, fizic biochimic, soapte ale iubirii, ale esentei ce suntem: "Iubirea a venit sa conduca si transforme, ramani treaza, inima mea, ramai treaza." Nu te lasa sa cazi in capcana mintii tale, sa te complaci in suferinta si sa alegi sa tii de mana corpul durerii in loc sa imbratisezi pacea din mijlocul haosului.


Atunci viata ne arata ca de fapt inima noastra nu se inchide mai mult, dar ca nu o aveam deschisa decat pana la acel nivel, iar momentul greu ne ajuta sa constientizam asta, daca ramanem observatori neclintiti, si sa intelegem ca asta am fost pana acum, dar ca putem alege sa fim ceea ce suntem, si atunci se produce trezirea, pe inca un alt nivel. Prima impresie este asemeni momentului imediat urmator dupa ce te-ai trezit din somn, si te-ai dat jos din pat. Este acea inertie care apare cand se face transferul de la lumea astrala, a viselor si a somnului profund, si lumea materiala in care corpul tau inca mai are de lucru. Daca puteti intelege cu adevarat aceasta inertie, veti fi blanzi cu voi in momentele voastre de inertie, si veti recunoaste ce anume este de urmat si ce anume este de acceptat, iertat si lasat in urma. Veti trece prin tot felul de stari, senzatii dar si prin filme mental-emotionale, fiecare mai impresionant si demn de oscar ca altul. Nu va lasati pacaliti de grandoarea durerii, suferintei, si confuziei, caci ati uitat ca ea se afla acolo, si acum o vedeti pentru prima oara, vi se pare incredibil ce ati putut cara cu voi, si cat de atasat erati de dramele uitate prin cufere pline de praf, si ferecate cu lacate de victimizare si complacere. Ea, grandoarea, este una intentionat programata de mintea ta, caci nu este atat de mare precum pare, ci de fapt, este asemeni unei pisici care se infoaie, dar mai mult parul e de ea.


Sa ne aducem aminte de curaj, incredere si sa spargem barierele grandorii, caci nu este decat o iluzie, iar iluzia poate capata putere doar daca noi o cedam pe a noastra prin victimizare, capitulare si complacere in situatia respectiva. Sa ne mentinem inima treaza, si sa lasam iubirea sa iasa la suprafata, sa vina sa conduca, bineinteles ca va fi agitatie si furtuna pana se instaleaza, insa nu poate fi altfel caci actuala regina a castelului nostru, este mintea, si nu se va lasa detronata cu una cu doua.

De prea multe ori ne respingem ranile, dramele si durerea si ne luptam cu ea, in loc sa iertam si sa acceptam ca lectie a tot ce a fost. Sa avem curajul sa vedem lectia din tragedie si sa facem dintr-o cicatrice un tatuaj gen opera de arta.

Trebuie sa avem curajul sa imbratisam si sa infruntam cu iubire, calm, curaj si detasare, ceea ce sufera in noi inca, si cere a fi iubit. Sa iertam trecutul si sa-l acceptam caci a fost acolo doar pentru a ne invata sa ne iubim mai mult si mai mult, devenind ceea ce suntem.

Nu suntem singurii care fac asta, si eu am propriile mele directii de urmat si vindecat. De aceea trebuie macar o data sa incercam, cand ajungem in acele momente grele, sa privim totul prin ochii unui Isus, orice ar fi, oricum ar fi, sa privim cu claritate, blandete, iertare si acceptare. O sa vedem cat de mult se schimba peisajul nostru interior, dar si cel exterior, si cum se aseaza totul la locul lui asa cum ar trebuii sa fie din punct de vedere al iubirii, vietii si naturii in sine.


"Cea mai mare putere (forta) a noastra sta in blandetea si tandretea inimii noastre."

"Our greatest strength lies in the gentleness and tenderness of our heart." 

♥

  Rumi

Fiinta umana este o casa de oaspeti.
In fiecare dimineata un nou venit.

O bucurie, o depresie, o rautate,
o constientizare temporara mai vine
ca un vizitator neasteptat.

Intampina-i si primeste-i pe toti!
Chiar daca sunt un grup de dureri
care matura violent pana la golire 
casa ta de toata mobila,
Cu toate astea trateaza onorabil orice oaspete.
Poate te ajuta sa eliberezi locul
pentru o noua incantare.

Gandul intunecat, rusinea, invidia, 
intampina-i pe toti la usa razand,
si invita-i inauntru.

Fii recunoscator pentru oricine vine,
pentru ca fiecare a fost trimis
ca un ghid, de dincolo.

~ Rumi

Ce-l face pe om divin?  Ce-l face pe om parte din TOT? 

Prin frânturi de timp şi spaţiu, omul se poate conecta cu spiritul său prin unul sau mai multe talente, pasiuni, chemări sau oricum vreţi să le mai ziceţi. Meditaţia este una dintre acele lucruri care amplifică conexiunea cu spiritul. Bineînţeles că meditaţia poate duce la descoperirea acelor pasiuni, sau invers. Meditaţia este, de asemenea, una dintre acele lucruri care ar fi ideal de practicat de toată lumea, şi nu îi neg importanţa. Cu toate acestea însă aşa cum nu există doar o singură frumuseţe în acest univers, aşa şi meditaţia poate fi completată de practica unui talent. Inevitabil acestea două se completează reciproc oricare ar fi prioritatea ptr fiecare, însă astfel fiinţa omenească se menţine conectată, echilibrată şi atentă la TOT. Apare inevitabil apoi iubirea universal manifestată, vindecarea , eliberarea şi deja fiinţa umană se recunoaşte a fi de fapt un spirit cu aripi neobosite de cunoaşterea frumosului, iubirii, a intregii divinităţi infinite.

Concret ce anume ar fi ideal de făcut?
Practică pe cât de des posibil ce te însufleţeşte, ce-ţi aduce plăcere, acel lucru care te face să uiţi că există spaţiu, timp şi nu exişti decât tu ca fiinţă şi talentul tău manifestându-se. Dacă nu ai poftă să o faci sugerez o practică meditativă zilnică sau cât de des se simte a se practica. Ascultă-ţi inima, acea voce care nu are niciodată frică, separare,  încordare, grabă sau violenţă în glasul şi exprimarea ei. Pentru minte aceasta pare banală, mult prea simplă, penibiă, naivă, copilărească, prostească şi astfel avem tendinţa să o discredităm. 

Inima are înţelepciunea ei specială. Reuşim să o înţelegem când devenim detaşaţi, încrezători în viaţă, observând astfel că logica nu este necesară întotdeauna în drumul vieţii. Aşa este viaţa de fapt. Aduceţi-vă aminte ca atunci când lucraţi la ceva, la început şi în timpul lucrului doar se întrezăreşte o imagine vagă a rezultatului, dar la final înţelegem imaginea completă. Totul se întâmplă cu un rost. Oricât de mult ati contrazice acest concept, să îi spunem aşa, vă sugerez să lăsăm discuţia liberă şi să mai vorbim, să mai analizăm peste ceva timp.

Eu mă fac fericită singură în fiecare zi prin tot ceea ce fac. Încep ziua cu recunoştinţă pentru ceea ce sunt şi pentru unde am ajuns, de obicei prin meditaţie. Restul zilei fac pe cât posibil ceea ce iubesc. Am multe pasiuni şi alternez cu ele. Pe cât de fericită mă fac, pe cât de mult învăţ din toate aceste pasiuni despre mine şi despre viaţă.

Aproximativ seară de seară dansez pe ritmuri orientale. Nu pot explica în cuvinte ce simt cu exactitate. Inima-mi creşte şi vibrează, zâmbesc de fericire pură, simt că sunt una cu natura, în acel moment nu am percepţia spaţiului şi timpului, şi dacă cineva mă va filma pe ascuns (mi s-a întâmplat şi asta ) şi observ apoi cu atenţie clipul, voi fi uimită de toate mişcările care le fac. Nu ştiu de unde îmi vin, ce fac şi cum fac, dar nu am învăţat de nicăieri să dansez şi să mă mişc pe aceste ritmuri.

Pe cât trece timpul mă uimesc din ce în ce mai mult cu ce pot face. Şi asta se întâmplă şi cu celelalte pasiuni ale mele. Oricine poate face asta cu oricare din pasiunile sale, oricât de banală ar fii pentru ceilalţi, pentru voi este importantă. Spiritul vorbeste prin inima voastră prin aceste pasiuni. Fără spirit nu suntem nimic. El animă corpul nostru. Noi suntem spirit, ce joacă un rol prin acest corp ales acum. Fie că eşti femeie  sau bărbat, nu există limite, nu e niciodată prea devreme sau prea tărziu să începi să TRĂIEŞTI. 

Vă sugerez să practicaţi acele pasiuni fără reţineri de orice fel. Şi dacă totuşi vă simţiţi goi, nemotivaţi practicaţi o metodă de meditaţie si perseverati astfel. Meditaţia vă poate ajuta enorm să vă revitalizaţi forţa vieţii din voi, forţa spiritului. Poate fi şi viceversa. Orice v-ar lipsi, fie că deja meditaţi de mult timp şi totuşi nu eraţi pasionali ptr viaţă poate pentru că nu va practicaţi talentul (unul din ele, avem cel puţin 1 talent fiecare din noi), fie că pasiunea voastră pentru ceva se manifestă deja dar simţiti că ceva lipseşte, că nu este un entuziasm pur, poate lipseşte meditaţia. Oricum ar fi, eu ştiu, simt, că meditaţia şi unul (sau mai multe) din talentele noastre au nevoie una de cealaltă şi se vor completa reciproc.

Intraţi în spaţiul spiritului vostru unde totul este firesc, pur şi natural. Manifestaţi-vă dansaţi prin viaţă fără reţineri, cu toţii meritaţi acel sentiment, acea plenitudine împodobită cu sclipirile beatitudinii, extazului!

Sunteţi iubiţi! <3