Vine un moment in viata ta cand se intampla multe si cu o viteza uluitoare. 
Uneori stau si ma uit in jur, sunt aproape sigura ca multi nu au experimentat nici jumatate din fericirea/durerea care a trecut prin pieptul meu, prin fiinta mea. Nu ca as fi eu mai presus de altii, insa tare dreptate au batranii cand ne zic: "Daca as fi stiut la varsta ta, ce stiu eu acum, as fi trait viata pe care de fapt mi-o doream." Si nu se refera la faptul ca sa ai curajul sa faci si tu niste lucruri total nepotrivite, doar de dragul adrenalinei, ci se refera exact la a avea curajul sa-ti calci pe capricii si pe orgoliu ca sa poti primi exact lucrurile simple si pretioase care iti sunt oferite.

Observ anii care au trecut pana acum (nu multi ar spune unii). Dar au zburat in directii diverse. M-am ridicat, m-am ingropat si iar m-am ridicat, de una singura. Cu mana mea mi-am facut tot. Acum e ca si cum as fi undeva pe o stanca foarte inalta si privesc in jos la viata mea ca la un film. Si de ce film am parte.... de unul atat incat imi vine sa scriu o carte pe baza lui cu gandul: "poate invata si altii din experienta mea." O iluzie. Nu au putut invata cei care au interactionat cu mine direct si intim, inchizandu-se dupa usi groase de orgoliu si frica, ce sa invete altii care n-au nici o treaba cu mine si citesc un roman pe care l-au luat din intamplare de pe raftul unei librarii.

"Si ce ai mai facut?" Este intrebarea care recent ma lasa muta, si imi pune un zambet tamp pe fata. Si de obicei raspund ceva ce tine de prezentul imediat, gen in ultimele 24 de ore. Daca se cer detalii, le expun cat mai scurt. Nu prea am ce sa relatez altora despre ce am trait. Este nevoie de o pricepere si o creativitate mai mare sa expui ce ai trait fara sa lasi loc de subiectivitate. Iar expunerea scurta si obiectiva e cea mai buna. De genul: "Nu a mers." Pricepere mai mare nu am inca. Si nu ma intereseaza sa fiu laudata, si nici dezaprobata, mai degraba inteleasa la nivel de imagine completa, cu tot ce tinea de cadrul respectiv. Dar nici macar asta. Nu-mi pasa. Unii ar numi asta sa vezi imaginea de ansamblu... Da! Asta e. Eu cam asa vad in general viata mea. Ma astept ca persoana caruia ii povestesc sa expuna lucrurile obiectiv, si despre ceilalti implicati in povestea relatata, nu sa ma aprobe sau sa ma dezaprobe pe mine ca personaj. Este intotdeauna ceva mai amplu pus in miscare, si nu se invarte totul in jurul unui singur personaj. 

Ma refer la cazul tipic de conflict intre doua persoane. Doi ajung sa se certe. Unul dintre ei sunt eu. Eu ma apuc si povestesc asta unei a 3-a persoane care ma cunoaste doar pe mine. Reactia imediata este fie sa ma aprobe pe mine intru totul, fie sa ma desfiinteze. Dar intelepciunea spune altfel. Ea spune sa luam toate lucrurile in considerare:
"- Bine, dar de ce v-ati certat? 
- El/ea s-a suparat pe mine pentru i s-a parut ca m-am purtat urat.
- Si chiar te-ai purtat urat?
- Eram iritata de oboseala insa nu aveam nimic cu el/ea. I-am raspuns impasibila/iritata, incercand sa diger si sa dau drumul la starea mea fara sa vars in jur.
- Si ai incercat sa-i spui? Dar el/ea cum era in ziua aia?
- Da, am incercat sa-i spun imediat cum s-a suparat si a inceput sa tipe, dar nu m-a auzit caci era prins/a in emotia lui/ei. Avusese o problema la munca/la facultate/in familie stiu ca mi-a zis in treacat.
- Si apoi ce s-a intamplat?
- M-a certat, m-a acuzat, si m-a agasat pana n-am mai putut sa suport iluzia lui/ei si am ripostat. Ti-am zis ca eram foarte obosita.
- A pai atunci e clar. Nu exista un vinovat aici. Amandoi/amandoua aveati o zi proasta si a fost o totala neintelegere."

Asa au plecat oameni din viata mea cand din povestile intamplate lor asteptau de la mine ca prietena/iubita sa le ofer aprobare, incurajare completa. Pentru ce sa fac asta, cand astfel tu nu mai inveti nimic din viata ta?! Si cum sa fac asta daca eu nu stiu sa ma gratific singura in propria mea viata, din orice intamplare sifonata as iesi? Eu stiu sa-ti expun asa cum imi expun me insumi, obiectiv. Stiu ca e important sa-ti spun ca si cel cu care te-ai certat a avut motivele lui pentru care a actionat cum a actionat, si ca nu este tocmai un diavol asa cum il vezi pe moment din cauza emotiilor imediate. Intr-un final intotdeauna se concluzioneaza ca nu exista vinovati in poveste, ci perceptii gresite, viziuni distorsionate, emotii prea puternice care au influenta prea mare. Intr-un final in mintea mea inteleg ca cel care acuza, o face din anumite motive care n-au legatura cu acuzatul, si cel care e acuzat si riposteaza o face din anumite motive care n-au legatura cu cel care il acuza. Intr-un final eu inteleg ca cel care s-a gratificat doar nu vede cum trebuie realitatea pe moment, nu ca este nebun sau arogant. Inteleg ca cel care a ripostat era cuprins de o emotie mult prea puternica si nu ca este arogant sau pervers. Mai pe scurt in ochii mei fiinta aceea este innocenta! Pe moment a fost vulnerabila. Eu nu vad un motiv pentru care sa-l pedepsesc. Fie ca ma priveste pe mine sau nu. Toti suntem vulnerabili uneori, asa ca nu avem control perfect. Mai degraba vad ca este mai important sa creez un mediu iubitor si relaxant in care sa ii fie mai usor sa permita cinstei sa iasa la suprafata si sa-si vada fapta, sa recunoasca, ca sa faca pace in mintea lui dar si cu mediul din jur.

Ca sa faci asta, sistemul tau prin care traduci realitatea, trebuie sa aiba ca principii de baza calitatile cele mai pure, nobile si virtuoase. Si sa nu ti le poti incalca pe cat posibil. Orice "pacatos" este victima unei viziuni gresite, o fiinta innocenta. Non-condamnarea este importanta. Discernamantul te ajuta sa intelegi motivele pentru care fiinta a actionat cum a actionat, dar expundand faptele asa cum au fost nu inseamna ca o condamni. Esti sigur ca nu ai obiceiul sa condamni cand fiecare fiinta, la sfarsitul discernamantului natural primeste verdictul de innocenta - victima unor forte care il depasesc cu mult in puterea de control de care dispunea in acel moment. Am avut mereu concluzia asta. Asta nu inseamna ca fiinta respectiva va fi exonerata de fapta sa necugetata, caci oricum nu sta in puterea mea sau altcuiva, ca sa faca asta. Inseamna doar ca nu mai adaugi la fapta sa si nici la fiinta ta, nici o energie care in fapt nu are ce cauta acolo. Asta inseamna ca nu este nevoie sa rupi legaturi, sa adaugi discordie, etichete ireale, condamnare inutila. Daca se vede imaginea de ansamblu in ambele tabere, atunci ambele parti colaboreaza, recunosc si fac pace, in mod natural, caci realitatea este intotdeauna simpla, obiectiva si nu partinitoare. 

Dar bineinteles ca intr-o cultura in care omul este obisnuit sa traiasca prin prisma unor judecati subiective trecute si aprobate de egoul propriu, de emotii, este greu sa relatezi o imagine de ansamblu, cand tu insuti nu esti obisnuit sa iti privesti viata astfel. 

Din pacate, foarte foarte rar am avut o conversatie obiectiva cu cineva caruia i-am povestit un eveniment. Daca persoana alege sa ma laude pe mine, uneori incerc eu sa aduc obiectivitatea in discutie, dar nu se sustine, caci este intampinata de un val de: "Nu ii mai lua apararea! E un/o x, x si x. Ce mai conteaza?! Saraca de tine..."
Ce sa mai zic atunci?!
Pe de alta parta se poate intampla sa fiu desfiintata: "A pai tu esti de vina! Nu stii ca tot ce primim de la altii e doar ce am emis chiar noi?!" Si atunci incerc sa expun si faptul ca eu nu am emis nimic negativ catre persoana in cauza, ci incercam sa traiesc doar prezentul meu, nelegat de ce era in jur. Dar nici atunci nu se sustine caci mi se spune ca caut scuze sa ma scot.

Oricum o dam, ori e alba, ori e neagra. Rar gasesti o fiinta care sa fie dispusa sa isi vada greselile ca sa fie in pace si in regula cu tine. Mai degraba iti expune greselile tale si apoi ti le pune si pe ale lui in carca ta, ca de ce sa-si mai bata el capul cu ceva atat de nesemnificativ cum ar fi o alta fiinta. O alta fiinta caruia alege sa ii dea o eticheta convenabila de genul: "Este nebun!" care sa o scuteasca de mai putina vinovatie in a-si sustine innocenta si a-i aplica pedeapsa pe care o considera dreapta. Si spre marea mea mirare asta se intampla mai ales cand alegi sa deschizi o cale catre o discutie obiectiva prin care sa nu existe lucruri neterminate, si sa fie recunoscute onorabil partile implicate.

Cand gresesc o stiu destul de repede, iar daca nu o stiu atunci o aflu cat de curand, si imi asum responsabilitatea, imi cer imediat iertare, imi arat constientizarea. Cand imi gresesc altii, mai nou, le permit sa-mi greseasca, tac, in suflet facandu-le o plecaciune si aleg sa le permit sa vada ceea ce cauta atunci. Caci daca incerc sa le arat ca se inseala in perceptie, ei mereu incearca sa ma faca pe mine sa platesc pentru ceea ce emit ei. Si asta e ceva inutil pentru ambele parti implicate. Oricum indiferent de cate as vrea eu sa ii scutesc, viata le va arata in mod natural ca "mi"-au gresit, in cel mai relevant mod posibil astfel incat ei sa poata vedea clar si sa poata intelege.

In cele din urma fiecare dintre noi ajungem sa simtim anumite concluzii generale, de exemplu:
- Am exagerat cu orgoliul atunci! Am facut rau cuiva care nu merita.
- Am fost arogant sa cred ca mi se cuvenea un statut superior in comparatie cu celalalt. 
- Am pierdut un prieten bun pentru ca nu am stiut sa-l pretuiesc.
- Am pierdut un prieten bun pentru ca nu am putut sa-mi recunosc greseala.
- Am avut ocazia sa indrept lucrurile si am ales sa le inrautatesc. Acum nu se mai poate face nimic.
- Am pierdut o iubire binecuvantata pentru ca mi-a fost frica de responsabilitate. Nu aveam demnitate si nici incredere in mine.
- Daca nu pretuiam atat de mult distractiile efemere acum ma puteam bucura de cele mai linistite si durabile momente alaturi de cineva cu care chiar aveam o compatibilitate.
Etc.  Si majoritatea dintre aceste concluzii nu sunt deloc usor de constientizat si de recunoscut fata de noi insine si fata de altii.

Putem insa sa fim diferiti. Putem insa sa nu facem toate aceste greseli sau altele mai grave. Putem sa ne antrenam mintea sa aleaga ca principii de baza calitatile cele mai pure, nobile si virtuoase. Pas cu pas, intamplare cu intamplare. Cu atat mai mult o facem cand ceea ce ni se intampla este de o importanta deosebita pentru noi. Discernamant, obiectivitate si prezenta. Echilibru. Si putina toleranta, putina acceptare, putin efort ca sa ne dezlipim de orgoliu si sa ne raportam la mediul inconjurator fara masca sinelui, fara EU, in puritate si libertate de influenta sinelui.

In cele din urma si eu fac parte din acest drum. Deci sa continuam drumul impreuna cat mai corecti si mai devotati in a face ceea ce este corect pentru noi si pentru ceilalti in acelasi timp.

   "Stam inaintea ta astazi, ca barbati ce isi iau angajamentul sa devina mai constienti, aici, astazi. Simtim o iubire adanca, respect maret si un sentiment crescator de venerare pentru darurile femininului. Dar deasemenea simtim adanca tristete fata de actiunile distructive ale masculinului inconstient, in trecut si in prezent. Vrem sa cerem iertare si sa consolam pentru acele actiuni, astazi, pentru a putea merge inainte impreuna, intr-o noua Era a co-creatiei.

   Pe masura ce devin mai constient realizez tot mai mult jocul dintre energia feminina si masculina, din mine si din tine, din toata Viata. Stiu ca toti avem access la acel intreg spectru al acestor energii. Deasemenea am o constientizare crescanda a dimensiunilor dincolo de dualitate, libere, si deschise ca cerul. Imi iau angajamentul sa detin si sa administrez o masculinitate care ne onoreaza si ne celebreaza pe noi ca egali. Stiu ca pentru a te onora cu adevarat, ca o femeie multidimensionala, trebuie sa raman pe deplin prezent cu mine insumi, si sa detin darurile pe care trebuie sa le impartasesc cu tine. 

   Putem creea miracole marete impreuna. Prin a ne educa/hrani reciproc, intr-un mod constient, prin a ne trata reciproc cu respect si adoratie. Si prin venerarea divinitatii exprimate in energiile masculine si feminine. 

   Ca barbati, relatia noastra cu femininul a fost deseori inconstienta. Simt tristete fata de faptul ca energiile feminine si femeile au fost atat de mult subjugate si oprimate. Pe durata istoriei, barbatii v-au violat si v-au abuzat, v-au ars pe rug, v-au cumparat si v-au vandut corpul pentru placere sexuala, v-au exclus din birourile politice si religioase, v-au demis pentru a servii doar treburile casnice, v-au fortat sa va ascundeti chipurile, si chiar v-au taiat organele de placere sexuala. Poate nu am facut aceste lucruri, eu insumi, dar sunt constient de fortele psihicului masculinului inconstient, care se simt amenintati de feminin, si au urmarit sa domine femininul.

   Multi dintre cei care v-au oprimat si v-au abuzat nu mai sunt in viata. Printre cei care traiesc multi barbati poate nu mai sunt capabili sa ceara iertare, deoarece acestia raman zdruncinati si intemnitati de catre furie, frica si rusine. In numele genului meu, iti cerem iertare tie, pentru actiunile noastre inconstiente pentru cand eram nervosi, inspaimantati, si prinsi in inclestarea fortelor distructive ale psihicului nostru. Aleg sa nu mai contribui la acele forte, si sa nu mai fiu condus de ele, in propria viata.

   Iti ofer aceste scuze, in speranta ca putem creea un nou inceput in spiritul co-creatiei. Recunosc ca religiile acestor ani trecuti au fost in mare parte fondate si propagate de catre barbati. Ne-am comportat de multe ori de parca am avea ultimul cuvant cu privire la Dumnezeu si la viata spirituala. Cand tot ce stiam de fapt, era o expresie masculina a acestor lucruri. Ca rezultat am suprimat si mai mult spiritualitatile sincere, de legatura si atotcuprinzatoare. Imi iau angajamentul acum sa onorez spiritualitatea divinului feminin. Onorez profunda ta legatura cu Terra. 

   Ca barbati, relatia noastra cu planeta noastra si resursele ei, a fost deseori motivata de competitie, achizitie si dominatie. Am crezut in mod gresit ca expansiunea ne va proteja de instigare. Si in proces am violat sacralitatea Terrei si am deranjat ritmurile ei naturale. Imi iau angajamentul fata de acest simt intuitiv pe care il ai despre cum sa vindecam planeta noastra, si sa o facem sa prospere. Onorez intuitia si profunda ta capacitate pentru a simtii.

   Ca barbati am devalorizat des sentimentele si intuitia in favoarea aspectului dominat de fapte si logica. Acest mod de a fi este necesar pentru a duce umanitatea dincolo de animalism, si superstitie, dar in process am pierdut mult din inima Vietii. Imi iau angajamentul sa respect arta sentimentelor, intuitiei si a intelepciunii inimii feminine. Pentru ca impreuna sa le integram intr-o viziune echilibrata a vietii, care onoreaza si include toata intelepciunea.

   Onorez frumusetea si integritatea corpului tau. Cand ne veneram reciproc prin corpurile noastre, prin constientizare si devotament nu exista limite pe care iubirea noastra o poate genera. Simt tristete ca barbatii au folosit frumusetea ta ca o forma de comert si prostitutie si pornografie. In inclestarea poftei trupesti am avut deseori lipsuri cu privire la capacitatea de a cere gratios intimitate, sau sa acceptam "nu" ca raspuns. Iau atitudine impotriva orcarei forme de comercializare silita si fara inima a frumusetii femeilor. Si respect faptul ca trupul iti apartine tie.

   Onorez capacitatea ta de definire pasnica a complexului. Onorez abilitatea ta de a cere iertare si de a ierta cu gratie. Noi barbatii am irosit razboaie nesfarsite cu privire la dezacordurile noastre. In actul de a apara pamanturile noastre si de a ne proteja familiile, devenim dependenti de lupta in sine. Prin contrast este rar sa gasesti o invazie sau un razboi instigat de catre femei. Imi cer iertare pentru faptul ca te-am tarat in aceste razboaie, pentru violul, crimele, inimile ranite si familiile distruse care au rezultat din aceste razboaie.

   Intampinam cu bucurie intelepciunea ta de a creea o lume care se poate intelege fara a apela la distrugere. Onorez capacitatea ta de a-ti asculta nevoile trupului pentru hrana, repaus si timp de joaca. Celebrez abilitatea ta de a acorda atentie fata de ceea ce se afla aici, acum.

   Ca barbati, preocuparea noastra cu obiective si rezultate ne-a epuziat de multe ori, transformandu-ne indisponibili pentru relatii. Stiu ca deasemenea te-am atras si pe tine in acest dezechilibru, frustrand deseori dorinta ta de a ne conecta, de a interactiona. Timpul pentru un mod de a fi evolutiv si centrat, a sosit. Intampin cu bucurie intelepciunea ta de a mentine echilibrul in trupurile noastre si in modurile noastre de a ne conecta.

    Onorez simtul tau de compasiune si dreptate in sistemul nostru de justitie. Barbatii au dominat ca judecatori si politisti, au construit inchisori si au venerat principiul pedepsei. Imi doresc sa te intampin pe tine sa lucrezi alaturi de noi in a returna inima in sistemul nostru de justitie. Deasemenea stiu ca economia globala a fost dominata de masculinul inconstient, deseori traind in simtul lipsei sau lacomiei. Ca rezultat multi oameni au fost lasati saraci si lipsiti de putere. Cu simtul tau natural de hranire si abundenta stiu ca putem lucra impreuna sa cream o economie globala cu adevarat grijulie.

   Prin cererea de iertare cu privire la ranile ce ti le-am creat, recunosc ca eu si multi dintre fratii mei au ranit deasemenea mamele, surorile, partenerele noastre. Voi simtii toata acea durere in mine, si apoi ii voi da drumul. Te iert pentru orice moduri in care ai actionat inconstient, si ma iert pe mine si pe genul meu sexual, pentru propriul nostru somn.

   Incepand cu aceasta zi, mergand inainte, jur sa tratez inima ta ca un templu sacru ce este, si imi iau angajamentul sa onorez femininul din mine si din tine, din relationarea noastra cu toata Viata. 

   Stiu ca uitand de trecut si unindu-ne in prezent, putem creea o energie geniala a puterilor noastre. Impreuna nu exista nimic ce nu putem face.
Impreuna putem face miracole!

Traducere de Myra

Un barbat nu poate vedea iubirea ca fluida, gentila, afectuoasa si tandra, daca a crescut avand o mama dura. Chiar daca baiatul a fost neobisnuit in actiunile sale, mama trebuie mereu sa gaseasca un echilibru intre a oferi tandrete si de asemenea a predica disciplina si moralitatea. 

Daca are loc orice dizarmonie in acest aspect in comportamentul mamei catre el, baiatul va creste intr-un barbat care respinge vulnerabilitatea, care vede tandretea si afectiunea grijulie cu ochi sceptici fiind de asemenea speriat de a arata compasiunea, toleranta si delicatete. La fel se intampla si pentru femeie cu tatal sau. 


Prin urmare prima femeie importanta din viata unui barbat este mama lui, si a doua va fi partenera lui, care in mod inevitabil va prelua munca neterminata lasata in urma de mama si va continua forjarea tacuta si bine intentionata a barbatului. Forjarea va fi de fapt infaptuita de el, dar femeia va oferi stabilitatea iubitoare, tacuta si loiala pentru ca el sa reuseasca. 


In mod ideal, barbatul ar trebui sa preia munca neterminata si sa se slefuiasca in barbatul pe care el simte ca este in acord cu propriile sale capacitati. Dar daca munca este mai mare decat posibilitatile sale prezente, Sursa-forta a tot guvernatoare a creat femeia special pentru a asista si a oferi prezenta si iubirea sa pe timpul procesului de integrare si slefuire al unui barbat. 


In acelasi mod barbatul are acelasi rol si aceeasi misiune in viata unei femei. 


Sensul unui parteneriat este de a oferi iubire si stabilitate pe durata forjarii ambelor fiinte implicate. Parteneriatul ar trebui sa asigure cel mai sigur si usor mediu pentru ca fiecare fiinta sa creasca si sa se dezvolte catre puritate. 


Conflictul si dificultatile apar cand egoul devine a treia persoana in conexiune. Cand frica de a iubi este prea mare, si cand viziunea aliantei este intunecata. Acestea pot fi depasite printr-o alianta deschis declarata. 


Dar pentru ca toata stabilitatea, usurinta si iubirea sa abia loc, ambele fiinte trebuie sa fie dispuse sa se deschida, sa impartaseasca, sa asculte unul de altul si sa coopereze. Increderea este necesara, la fel ca atunci cand esti pe cale sa cazi si ai nevoie sa crezi intr-o mana care se intinde sa te ridice din calea primejdiei. Moralitatea, bunul simt natural, este necesara pentru a oferi stabilitatea pentru procesul mai mare decat personalul. 


Amandoi ar trebuii sa fie dispusi sa discute deschis, in mod periodic, despre progresul si de asemenea obstacolele de personalitate inca prezente. Amandoi ar trebuii sa fie capabili sa isi spuna ceea ce le place sau nu la celalalt, ceea ce cred ca ar imbunatati conexiunea lor si de asemenea daca sunt dispusi sa se slefuiasca pe sine impreuna intr-un aspect anume. 


Anumite conexiuni gasesc creativitate in momentele grele, dezvoltand un mod amuzant de a contra-ataca exploziile egoului. Precum saruturi, imbratisari instante sau glume tandre "cu subinteles". 


Compromisurile sunt doar "renuntarile" la obisnuitele proaste ale egoului. Compromisurile, de fapt, sunt intotdeauna directionate catre o forma a unei obisnuite foarte inradacinate si disfunctionale ale egoului. 


Amandoi ar trebuii sa fie parteneri inainte sa fie iubiti, pentru ca daca amandoi isi reamintesc ca s-au ales pentru a fi aliati in procesul forjarii, atunci drumul va fi pavat cu iubire si stabilitate si va fi mult mai neted. 


In acest fel, munca interioara poate fi infaptuita, egoul nu poate deveni a treia persoana in conexiunea lor. 

Nici un dusman nu va fi prezent.

"Dragostea dureaza ... cat ai grija de ea" Gabriela Nanes


ENGLISH

A man cannot see love as flowing, gentle, caring, and tender, if he grew up having a harsh mother. Even if the boy was unusual in his doings, the mother always has to find a balance between giving open tenderness and also preaching discipline and morality. 

If any disharmony towards this matter, takes place in the mother's behavior towards him, the boy will grow into a man that rejects vulnerability, that sees tenderness and caring with skeptic eyes, also being affraid of showing compassion, forebearance and delicacy. The same goes for the woman with her father. 

Therefore the first important woman in a man's life is his mother, and the second woman will be his partener, which inevitably will pick up the unfinished work left by the mother and continue the silent, good intended forging of the man. The forging will actually be done by him, but the woman will provide the loving, silent, loyal stability for him to succeed. 

Ideally, the man should pick up the unfinished work and polish himself into the man he feels to be in accordance with his own capabilities. But if the work is greater then his present capacities, The Source all-governing force created the woman especially to assist and offer her presence and love during an integrating and polishing process of the man. In the same way the man has the same role and mission in a woman's life. 

The meaning of a partnership is meant to offer love and stability during the forging of the both beings involved. The partnership should provide the safest and more easy environment for each being to grow and develop towards purity. 

The conflicts and hardships appear when the ego becomes the third person in the connection. When the fear to love is too much, and the sight of the alliance is clouded. These can all be overcomed with an openly declared alliance. 

But for all this to happen both must be willing to open up, share, listen of the other and cooperate with each other. Trust is needed, just like when you're about to fall and you need to trust the hand that is reaching to lift you up from harms way. Morality, natural common sense, is needed to offer the stability for the greater process. 

Both should be able to openly discuss, periodically about their progresses and also still present personality obstacles. Both should be able to tell each other what they don't and do like about the other, what they think would improve their connection, and also if they are willing to polish themselves together in a certain matter. 

Some connections find creativity in hard times, developing a funny way to counter-attack the ego's bursts. Such as instant kissing, hugging or an "inside" tender joke. 

Compromises are just "letting go's" of the ego's bad habbits. Compromises actually are always directed towards a form of a most rooted disfunctional ego habbit. 

Both should be partners before lovers, because if both remember that they chose each other to be allies in the forging process, then the road will be paved with love and stability and will be smoother. 

In this way, the inner work can be done, the ego cannot become the third person in their connection. 

No enemy will be present.

"Love lasts... as much as you take care of it." Gabriela Nanes

Asa cum am promis, am tradus articolul Jessicai Bahr despre mitul completitudinii. Este un articol inteligent si intelept scris din punctul meu de vedere, mai ales ca provine din experienta traita.

Va las sa savurati mai departe expunerea scriitoarei.

"As vrea sa spulber mitul new age la moda: ca suntem completi si intregi in mod individual, fara celalalt.

Nu pot sa va spun de cate ori am auzit acest mesaj si in cate moduri este bine impachetat de profesori bine intentionati, scriitori, numerosi guru, etc. Si in timp ce o parte din mine vrea sa gaseasca confort in acest mesaj ( o glazura de inghetata existentiala ), mai des decat asta, ma gasesc a fi nefericita in dragoste, datorita acestui mesaj.

Adevarul este ca, nu cred ca suntem intr-adevar intregi si completi. Si spun asta plecand din perspectiva dualista; pentru ca aceasta este realitatea pe care o traim. Eu cred ca am venit din completitudine si ca ne intoarcem in completitudine, dar nu cred ca suntem intregi in acesta manifestare. Din mometul in care acele trei cuvinte "Tu ma completezi." care au iesit din gura lui Tom Cruise in filmul Jerry Maguire, am vazut impreuna pendulul trecand de la un moment amestecat de inima topita si uimire - "O, ce romantic si vulnerabil!", pana la perspectiva impietrita si pesimistica – "Ce avid de afectiune si dependent!"

Oricat de ciudat ar parea acum ne pare rau pentru Renee Zellwgger, pentru ca acum stim mai mult decat ea, si stim ca urmeaza sa se raneasca. Suntem intelepti pana la ideea ca "finalurile fericite se intampla doar in filme." Da, "parada a fost desconspirata si nu ne vom mai lasa luati de prosti."

Vreau sa opresc miscarea oscilanta a pendulului - totul sau nimic; Pe o parte ne pierdem pe sine si ne dam puterea in van intr-o relatie, pe de alta parte evitam relatia cu desavarsire. Eu discut despre calea sanatoasa de mijloc, care a fost in mod "obisnuit" ocolita si pervertita de catre curentul principal din aceasta perioada, si care este abandonata pe calea multor miscari si modalitati spirituale si de autoperfectionare – cum de fapt nu avem nevoie unul de celalalt sa fim intregi. Cand de fapt, acesta este dansul vietii. Aceasta este ceea ce pune in miscare natura sociala a fiintelor umane.

Caracterul nostru incomplet este atractia gravitationala exercitata unul catre celalalt, de parca noi stim in mod firesc ca ceva care este mai mare decat noi, se afla in imbinare, si acest ceva are de adaugat ceva anume existentei noastre.

Mai mult decat individual. Daca am fi fost intregi, nu ne-am fi atras unul pe celalalt, nu am fi manifestat un "celalalt", si nu am cauta lectiile si expansiunea naturala a conexiunii. In afara de cazul cand suntem iluminati, cum putem sa fim intregi?

A void dance (avoidance).
Un dans al vidului/golului (Eschivare = avoidance <subst.>)

O parte a motivului pentru care avem nevoie sa credem ca suntem intregi este ca ne simtim atat de incomod cu vidul (lipsa/golul). Suntem o cultura care stigmatizeaza vidul – il condamnam cu toata severitatea, il dezonoram. Suntem invatati, acum, ca daca avem un vid/gol care cere umplere este un aspect negativ si rusinos. Este presupus ca singurul mod prin care poate fi umplut, ar fi din interior. Si totusi nu este nimic gresit in mod firesc cu un vid/gol sau cu umplerea unui gol. Golul insusi semnaleaza ca este ceva care lipseste, un indicator al unei deficiente, sau poate indica o rana veche care necesita vindecare. Ne alerteaza de nemultumirea noastra. Un dar, un semn al vietii.

De obicei interpretam gresit golul ca avand de a face cu o realizarea controlabila si concreta – casa mai buna, job mai bun, mai multi bani, aspectul fizic mai bun, etc. Bineinteles capatul opus al acestui spectrum este sa crezi ca nu avem nevoie niciodata de ceva din afara noastra; Acesta este punctul in care relatia ajunge sa fie devalorizata si distrosionata si de obicei atunci relatia devine o victima accidentala a bataliilor noastre interioare. Problema nu este golul pe care il avem, ci cum alegem sa il umplem. Gasind sens in vietile noastre prin ceea ce ne insufleteste, precum scopul inalt al vietii noastre, spiritualitate, relatii intime, etc.- acestea sunt lucrurile care ne alimenteaza. Acestea sunt toate exemple despre modalitatile non-superficiale de a ne simtii intregi. Umpland golul incepand cu fundatia creeaza o indeplinire (implinire) solida si sustenabila, una care este in rezonanta si in aliniere cu cine suntem si cu aspiratiile noastre.

De obicei credem ca un gol este negativ/rau – de parca am fi sfaramati sau goliti, de parca sentimentul nostru de lipsa este un lucru oribil de negativ. Dar eu cred ca asocierea negativa vine din modalitatile prin care oamenii incearca sa umple acel gol, modalitatile superficiale si de eschivare de sine care de obicei conduc la goluri mai adanci si la disfunctionalitate/ dependenta.

Cultura noastra acapareaza piata pentru aceste tactici de umplere a golului prin forma sexului suplimentar, mancare, televizor, shopping, alcool, droguri, medicamente pentru dispozitia sufleteasca, religia si anumite modele de spiritualitate. Mite substitutive, cand in realitate, majoritatea golurilor sunt inradacinate intr-o foame sistemica de conexiune profunda si reala acceptare – uniune.

Aceste eforturi subconstiente involuntare majoritare, dau un nume negativ implinirii prin uniunea cu celalalt. Indreptandu-ne cu compasiune catre acest gol, fara sa-l necinstim/pangarim sau cand incercam sa fugim de el, ne permite sa privim la modalitatile de umplere printr-o sursa mai profunda – din interior SI din exterior. Acesta este punctul in care cele doua modalitati converg/ fuzioneaza, unde de obicei ne simtim cel mai intregi – completarea este in aceasta rezonanta. Cand umplerea din interior si cea din exterior sunt in rezonanta.

Este o diferenta intre a umple golul versus a anestezia golul. Acest gol vrea sa fie umplut cu ceva hranitor si sanatos ca sa se integreze si sa creasca impreuna cu noi.

Ocolirea de pe autostrada intregului.

Eu simt ca teoria "suntem fiinte intregi" este o ocolire, o evitare a relatiei, o ocolire a intimitatii reale foarte comuna in comunitatile spirituale si progresive (apartin ale amandurora), care prea des este mai degraba izvorata dintr-un loc ranit si epuizat decat dintr-o stiinta autentica a inimii.

Oamenii spun in mod dogmatic ca avem nevoie sa ne gasim completitudinea si intregimea pe cont propriu inainte sa ne implicam cu cineva. Putem fi singuri intreaga noastra viata incercand sa atingem asta, cauzand sa ignoram sau sa condamnam, in acelasi timp, forta vietii ce cheama din interiorul nostru. Si cand ne gasim, sa cautam modalitati deviante ca masuri de a se ocupa de aceasta chemare, ratand astfel o oportunitate pentru o alchimie care se intampla doar prin intimitate reala.

Oglinda propriei noastre reflectii.

Argumentul in favoarea autonomiei noastre afirma ca " oamenii pe care chiar ii cautam si cu care ne conectam, doar reflecta inapoi catre noi parti din noi care sunt adormite, dar acoperite." Se presupune ca avem totul in interiorul nostru. In unul cazuri acest lucru este adevarat, dar in altele nu. Eu am calitati pe care alti oameni nu le au si oamenii au calitati pe care eu nu le am si pe care nu le voi cultiva niciodata in aceasta viata scurta. Suntem cateodata atrasi de acele calitati pentru ca ele ne complimenteaza si sunt delicios de straine, si da, cateodata suntem atrasi pentru ca ele sunt familiare si ne ofera o oportunitate de oglindire pentru a vindeca ceva din trecutul nostru.

Oricare ar fi, construim o capacitate pentru mai mult cand lucram impreuna. Impreuna creeam un nou spatiu, o fertilitate pentru expansiune – Uniunea se intampla in spatiile din mijloc.

Cu totii avem un anumit grad de fragmentare, si in timp ce o parte din aceasta fragmentare poate fi vindecata pe cont propriu, unele parti au nevoie de altii pentru vindecare sau nu se vindeca deloc. Fragmentare nu trebuie sa insemne disfunctionalitate. Inseamna doar ca invatam sa functionam cu ceea ce avem si sa ne extindem acea capacitate prin relatia cu noi insine si cu celalalt. Suntem la urma urmei, filamente ale aceluiasi maret UNU, gasind parti din noi insine unul in celalalt. Drumul catre unitate necesita multe intelegeri.

Perfect de imperfect.

In timp ce sunt de acord cu faptul ca pe masura ce avem o fundatie mai solida in toate aspectele fiintei noastre, pe atat avem de oferit o varianta mai buna a noastra in relationarea cu celalalt. Nu cred insa ca plenitudinea este ceva ce atingem pe cont propriu sau poate vreodata in acest plan dualist. Daca cauti orice in afara ta, nu esti intreg.

Acum, "nu esti intreg" nu inseamna ca "nu esti perfect" sau ca "nu esti asa cum natura a intentionat sa fi". Acesta este punctul unde oamenii cred ca devin confuzi. Poti sa fi perfect fiind incomplet, pentru ca ai bucatica perfecta cu care contribui pentru fiintele umane si viata la nivel general. Simbioza nu este un proces singular. Oare nu suntem noi o specie simbiotica traind pe o planeta simbiotica? De ce nu s-ar aplica asta si in relatii, cand simbioza este chiar definitia relatiei?

In lumea dualista nu putem stii cine suntem decat in relatie cu celalalt. Primim arome de non-identitate si unitate, dar daca am fi fost intregi in mod sustenabil, nu am avea nevoie unul de celalalt pentru atatea motive si pe atatea nivele. Taina in aceasta teorie este ca atunci cand experimentam licariri de unitate si sentimentul legendar de "acasa", pe cont propriu, apoi vrem oricum si in mod inevitabil sa impartasim acest "loc"/sentiment cu celalalt.

Aceasta este diferenta dintre intimitate si umbra sa – dependenta; distinctia dintre a impartasi dintr-un spatiu sanatos, sau venind dintr-un spatiu de nevoie si disperare.

Aici nu vorbeste cinismul, ci optimismul. Este optimistic pentru ca elibereaza de rusinea din a vrea un parteneriat, o apropiere, o conexiune cu o alta fiinta umana. Demontand mitul ca suntem fiinte complete, inseamna sa spui ca este in regula sa recunoastem si sa raspundem chemarii de apropiere, intimitate si implinire de la un anume celalalt. Nu exista ceva mai natural decat aceasta, pentru specia noastra. Trebuie sa ne dam iar permisiunea pentru a vrea acest lucru in mod nestanjenitor.

Trebuie doar sa discernem de unde vine acea chemare. Vine din disperare si din cautarea de a gasi pe cineva sa ne umple in mod exclusiv, ca noi sa nu mai trebuiasca sa ne facem treaba, sau invitam pe cineva sa danseze cu noi in aceasta implinire reciproca?

Nu ne poate umple nimeni, daca nu lucram si noi la implinirea noastra. Daca ne implinim pe noi insine, atunci intemeiam un rezervor – o fundatie solida, daca depindem in mod exclusiv de ceilalti sa ne umple, atunci suntem o simpla sita. (adica energia trece prin noi si nu ramane)

Nu inseamna ca nu avem nevoie de momente de solitudine. Cu totii putem beneficia de pelerinajele solitare si de expeditiile vizionare solitare. Experienta transformationala a "Noptii intunecate a sufletului" nu va tolera un pasager, un partener de drum. Sunt anumite lucruri pe care trebuie sa le infruntam singuri, lucruri pe care le putem invata doar cand suntem singuri. Chiar si in relatie trebuie sa ne luam timp pentru noi sa ne integram si restauram individualitatea. Din nou, nu este o atitudine totul sau nimic. O vesta anti-glont blocheaza inima. Oamenilor le este frica sa recunoasca ca vor o relatie, de parca i-ar face sa para slabi. Aceasta este de asemenea legata de o conditie sexista. Daca vrei o relatie sau intimitate, atunci esti "fetita" si esti privit ca fiind slab.

Acest aspect este in mod excesiv subliniat incat vad din ce in ce mai multe femei care incearca sa se convinga pe sine sa renunte la chemarea pentru parteneriat, si in acelasi timp se condamna pe sine daca vor o relatie stabila. Ele isi reneaga natura conformandu-se unui tipar rigid de autonomie. Este ca si cum chiar aspectul "noi suntem femei constiente sarbatorite (iubite)" este amenintat cu disparitia, si devine din ce in ce mai putin aparat de catre cei care odata erau cei mai mareti gardieni ai ei. Feminitatea este serios plafonata. In adevar, orice cale de eschivare este calea cea mai usoara, si sunt oameni care fac asta intr-o relatie si oameni care fac asta eschivandu-se de la o relatie. Trebuie sa ne intrebam, daca deciziile noastre sunt facute din eschivare sau din intentie pura adevarata.

Noi ne scuzam plini de rusine pentru ca vrem sa stralucim (ptr cineva), ca vrem conexiune, intimitate, atentie personal concentrata din partea perechii noastre, pentru faptul ca vrem sa fim primiti si ascultati. Actualmente incepem sa credem ca este ceva in neregula cu noi, pe cand toate aceste dorinte anterior mentionate sunt de fapt tot ce este in regula cu noi.

Atunci cand nu suntem primiti, sau cand ne simtim respinsi si raniti, ne invinovatim singuri. "Cum sa NU fiu un strain?" "Ce e in neregula cu mine daca vreau acord de la cineva anume?" "De ce am nevoie de un martor la viata mea?" Ne retragem sa reparam ceea ce percepem ca fiind sfarmat/stricat, de parca aspectul relational al fiintei noastre are nevoie de imbunatatire. Fie ca noi sa nu uitam niciodata ca specia noastra este sociala. Natura noastra este inimitate si conexiune... acest fapt este sustinut din punct de vedere sociologic dar si biologic.

Cu totii vrem pe cineva care sa ne auda cantectul, sa fie martor la povestea noastra, cineva care sa gandeasca ca suntem speciali si frumosi, sa fim alesi de cineva. Acest lucru este in regula, si mult mai sanatos decat umbra care se naste din reprimarea acestui aspect. Ne-am conformat in masculinitate ca o masura protectiva si de asemenea pentru ca sunt putine locuri/ocazii in aceasta lume in care putem sa ne exprimam feminitatea fara sa fim in pericol – fie raniti sau evitati, atacati fie emotional fie fizic. Lumea nu se simte in siguranta si deci ne protejam pe noi insine (ne inchidem) in loc sa gasim aliati printr-o conexiune profunda.

Constiinta "noi" zboara singura.

Relatiile romantice s-au dovedit dificile pentru masele "in trezire"; aceia care se scufunda brusc in non-traditional si neconventional deoarece constructiile vechi chiar nu mai merg pentru noi. Am crescut dincolo de ele. Acum incercam sa gasim noi cai care chiar merg. Pur si simplu evoluam relationarea si ne impiedicam si bajbaim pe calea noastra printr-un nou relief. Ne poate face sa simtim asa o inutilitate incat la inceput ne jucam cu ideea ca nu avem deloc nevoie de nimeni. Si ca daca avem, inseamna cumva ca suntem narcisisti, nu destul de individualizati, nu destul de non-dualisti, pe panta cea mai alunecoasa a dependentei sau lipsei... sau cea mai rea dintre toate (insereaza muzica de groaza: duhn, duhn duhn!) ca de fapt cadem de pe calea noastra sacra.

Dar daca aceasta chemare de parteneriat este parte a caii noastre sacre? Sau chiar, calea sacra insasi? Cred ca am venit aici sa iubim si sa fim iubiti si ca pe cat de profunda si semnificativa este conexiunea, pe atat crestem catre unitate si il atingem pe dumnezeu.

Dumnezeu locuieste, in interiorul, in exteriorul nostru dar si in spatiul dintre ele. Intimitatea este practica spirituala.

Este contradictoriu. Cum sa poata cei cu inima deschisa sa fie atat de insensibili la dansul omni-minunat (cuvant inventat) dintre suflete la acel nivel de intimitate? Poate pentru ca intimitatea este ceea ce ne sperie, sau poate nu credem ca exista in marimea pe care noi ne-am dori-o. Simtim o profunzime in noi insine, dar ne retragem cand apare gandul ca cineva anume n-ar putea sa ne intalneasca acolo. Asa ca ne transformam intr-o insula, ne izolam, ne separam, ingradind si chiar supraveghem in mod politienesc fragilitatea acestei sacre profunzimi. Am putea sa umplem acest spatiu cu multe alte lucruri ca sa cream un fals sentiment de intimitate.

Dar care este diferenta dintre a te pierde in relatie versus a te pierde in munca, arta ta, etc. Se pare ca este mai acceptabil sa riscam sa ne pierdem in capetele noastre decat sa ne pierdem in inimile noastre.

Ironia in acest mit, si parte a ceea ce il face a fi o eschiva (evitarea responsabilitatilor), este ca o buna parte din acesti oameni care cred ca sunt intregi fara altcineva sau care nu sunt interesati de o relatie cu nimeni, de obicei devin interesati in mai multi. Nu judec asta, doar punctez pur si simplu faptul ca presupusii independenti cauta contopirea cu multi altii intr-un efort de a umple golul acelei conexiuni singulare. Dar acestia se raspandesc din ce in ce mai mult, in loc sa se duca in jos. Am ajuns sa traim intr-o cultura care confunda mai mult cu mai bine si stimularea cu satisfactia.

Daca suntem speriati sa ne asumam acea sansa sa fim cu adevarat deschisi si vulnerabili, atunci aceasta evitare a responsabilitatilor poate de fapt sa "ajute" sa creeze o izolare care perpetueaza evitarea si reintareste mitul. Ca, creatori ai mitului, noi ne aflam in interiorul sau si este greu sa vedem de aici. Acest mit este de-a dreptul o profetie autoimplinita 

(self-fulfilling prophecy – "Profetia autoimplinita este, la inceput, o falsa definitie a situatiei, evocand un nou comportament care face conceptia originala falsa sa devina "adevarata". Validitatea inselatoare a profetiei autoimplinite perpetueaza o domnie de eroare. Caci "profetul" va cita din actualul curs de evenimente ca dovada ca a avut dreptate de la bun inceput. Profetia autoimplinita a stereotipului – aceasta forma specifica de profetie autoimplinita este foarte comuna si poate lua multe forme. Acest tip ar presupune ca asteptarea ca un anumit grup sa se poarte intr-un anume fel pe baza rasei, religiei, sexului si multe altele, ar conduce in cele din urma ca presupusul grup sa imite stereotipul. S-a concluzionat ca singura cale prin care sa spargi ciclul de autoimplinire a profetiei este prin redefinirea afirmatiilor pe care sunt bazate initial presupunerile sale false." Sursa - dictionar - http://encyclopedia.thefreedictionary.com/Self-fulfilling+prophecy )

   Modificarea unei opere de arta.

Cultura noastra discrediteaza intimitatea si monogamia i-a cea mai mare bataie dintre toate. Dar cine dintre noi nu a fost tentat sa jure ca renunta la monogamie sau sa o evite pe ea cu tot cu riscurile sale – inclusiv eu! Credem ca este imposibil de atins sau ca este cauza tuturor ranilor si suferintelor, sau pur si simplu prea multa munca! Dar de ce sa dai drumul pe conducta si la relatie, impreuna cu toata apa din vana? Hai, in schimb, sa schimbam apa, sa o inconjuram cu viata noua si context nou.

Ce ar fi daca ne-am preda notiunii ca de fapt avem nevoie de celalalt sa fim intregi? Ca suntem bucati in puzzle-ul fiecaruia, ritmuri diferite pentru o cauza unificata, note muzicale distincte in marea simfonie, fibre ale unei tesaturi universale... toate necesare pentru a crea imaginea de ansamblu, opera de arta. Acesta este spatiul spre care am fost si sunt chemata de mai multe ori.

A-ti dezvalui sufletul tie insuti este destul de greu, a-l dezvalui celuilalt este si mai greu. Si totusi durerea din interiorul nostru vrea sa mearga acolo – sa calatoreasca pe marginea prapastiei pentru privelistile pitoresti, care nu sunt vizibile din siguranta de a fi in interior. Interiorul va fi tot timpul acolo pentru a ne putea retrage, dar daca nu mergem pe zona de coasta si privim peste muchie, nu vom sti niciodata cat spatiu este acolo disponibil pentru noi, sa ne tina, si in care sa crestem. Este infinit si la fel si inimile noastre.

In cele din urma, ne oferim unul altuia viata si ne completam reciproc."

Jessica Bahr 
Sursa articol - http://www.elephantjournal.com/2012/10/debunking-the-new-age-myth-of-completeness-jessica-bahr/


Ce inseamna sa vrei, in mod sanatos, sa "dansezi" cu cineva prin viata, sa ai un partener. Un articol foarte inteligent si intelept scris. Ce inseamna chemarea catre parteneriat de fapt? Si ce inseamna fuga de aceasta chemare? 

Lumea, la nivel general, cauta unimea, unitatea. Dai unui om unitatea, unimea cu doar un singur om, si va simti ca este unit cu toata existenta.

 Am vazut cum totul se transforma in ochii oamenilor, si cum totul se aseaza la locul lui, in interior, cand doar au parte de aceasta unime. Asta este ce cauta toata lumea, la nivel bazal. Dar trebuie sa dai la o parte ce ai folosit ca sa acoperi aceasta nevoie fundamentala. Si asta inseamna sa dai jos toate modalitatile surogat de falsa unime.

Si va las cu o melodie country, concluzionand echilibrul dintr-un parteneriat, cu condimentele ups&downs.

Retrospectiva.
Am scris ptr cei care au nevoie de aceasta impartasire, ptr a intelege, poate, ceva in propria lor viata. Sa se ia doar ce este nevoie cu adevarat.

Au trecut anii: carti, seminarii, intalniri, meditatii, conferinte de sufragerie, spiritualitate de tot felul. Am sa numesc asta new age.

Teoriile acelea, aplicate in viata, au inceput sa nu se verifice. 
Si au rasarit intrebarile, dilemele. 

Vad ca si altii, ca si mine, incep sa se intoarca la bazal, la intelepciunea care a fost acolo inainte de toate astea. Am sa numesc asta intelepciunea bazala.

Nu condamn pe cei care sunt abia la inceput, sau cumva in mijlocul procesului de descoperire si explorare new age. Eu sunt recunoscatoare ca m-am lasat pacalita de acest val spiritual, ca asa m-am apropiat de adevar, de Dumnezeu. Deci nu va incurajez sa continuati, dar nici sa va opriti. Fiecare va sti cand va ajunge la acel punct de: "gata, pana aici, nu mai vreau."

Da, am zis Dumnezeu, mai sus. 
Este o mare valoare in crestinismul bazal, liber de falsa si intentionata lui interpretare generala. Cel mai probabil a trebuit sa trec prin toate anterioare, ca sa pot intelege cu adevarat. Sa pot sa-mi dezvalui ochii reali, si sa-mi destup urechile fine. Sa gust viata cu inima.

Imi expun, parerea, egoista poate, ca nu acolo este adevarul. Acolo, in new age, sunt doar firimituri de bucati de puzzle.
Eu am ratacit mult, pana cand m-am pierdut atat de tare, ca in loc sa-mi fie mai bine mi-a fost mai rau.

Si dupa o perioada in care am crezut prea mult in teoria "trebuie sa suferi ca sa te vindeci, trebuie sa te cureti." Am observat ca suferinta nu se diminua, ba chiar crestea. Si aici vorbesc de suferinta fizica. Mi-am pus intrebari, si am cerut sa inteleg. Si am primit. 
Suferinta ajuta, dar uneori, a venit vremea sa treci un prag, sa nu te mai uiti inapoi. "Trebuie" - ma incurca, enorm. Si multe alte cuvinte imprumutate pe "rezonanta", care nu mai faceau nici un sens.

Am testat, ca nu mai eram sigura de nimic. Si o luna-doua am fost complet cu intelepciunea bazala. Totul se aseza, totul era fin, fluid. Nu erau dureri, si nici confuzie.
Totul era cu sens. Prezenta, iubire, claritate, uniune.

Apoi am revenit la new age. Era si mai rau, tot din fiinta mea semnala, ca ma mint. Am mai incercat asta inca o data, caci oameni dragi mei, inca erau pe acel film. Am facut acest test de doua ori, in ultimele 6 luni.

Mi-a fost frica sa pierd. Am incercat sa fac din nou aceleasi drumuri, prin new age, doar ca sa ii fac sa se simta acceptati, dar si ptr propriul meu sentiment de siguranta. A fost in zadar, caci tot in mine nu-mi mai permitea sa ma intorc pe drum. Era prea tarziu. Eu deja avusesem constientizarea. Nu ma puteam preface ca inca nu vad. 

 Stiu cat de greu le-a fost si celorlalti. Si lor le-a fost teama sa ma piarda.

Intreaga mea fiinta striga dupa acceptarea nivelului. Imi era greu. Nu vroiam sa accept ce descoperisem. Nu vroiam sa le par superioara. Nu vroiam sa fiu singura in acea constientizare. Chiar daca reintoarcerea la bazal imi era calea, si mi se confirma mereu ca acela era drumul cel bun, ptr mine. Eu vroiam sa mai raman, sa ma prefac ca sunt pe acelasi drum.

Dar ce vroiam eu nu era si ce vroia Sinele, sau Dumnezeu. La scurt timp am inteles. M-am scufundat adanc in trecut, sa gasesc solutii. Mi-am amintit cine sunt. Nu mi-a placut, ce am gasit. Nu vroiam sa fiu asa. Ptr ca nu am vrut sa fiu deasupra nimanui, niciodata, nici macar in perceptia lor.

Am descoperit ca tot timpul am fost "inaintea" celorlalti, chiar si la scoala. Metabolismul mental, emotional, spiritual, al fiintei mele, de a digera si integra informatia, a fost tot timpul accelerat. Ceilalti m-au invidiat, si luat in ras ptr asta, ptr ca ar fi vrut si ei sa fie ca mine. Paradoxal. Eu vroiam sa fiu ca ei, ca sa nu mai fiu judecata si respinsa. 

Inconstient, de aceea respingeam, intelepciunea bazala. Nu mai vroiam ca istoria sa se repete. "Singura" am fost tot timpul. "Inaintea" lor si "singura". Nu mai vroiam asta din nou. Asta pana mi-am dat seama ca poate totusi pe calea asta nu voi mai fi singura. Daca am curajul sa merg inainte, chiar sa raman "singura" cu ceea ce stiam. Daca am incredere in forta asta mai inteleapta ca mine, ca stie ea ce face.

Eram fortata sa merg, desi ceilalti ma "trageau" prin propria mea dorinta, sa mai raman. Sanatatea precara ma forta sa inaintez. Mi-a turtit Dumnezeu atat de mult egoul = nevoia mea de a controla calea, si frica de judecata, incat a trebuit sa accept. Durerea o fost globala in fiinta mea. Ma durea mintea, inima, fizicul, emotiile ma chinuiau.

Cat le este de greu celor ce te iubesc, sa te priveasca prin astfel de transformari. Nu ii poti invinui pe ceilalti ca se sperie si fug, ca se simt neputinciosi sa te ajute, ca nu suporta sa te vada in acele momente. Ca ei simt ca e prea mult ptr ei, ca nu mai suporta sa te vada ca suferi.

Uneori iubim pe cineva atat de mult incat nu putem suporta sa ii vedem ca trec prin dureri. Cu atat mai mult cu cat acele dureri sunt fizice. Parca ne simtim mai ok, si mai abili in a ajuta pe cineva cu dureri sufletesti. Cand vine vorba de dureri fizice extreme, ne cam pierdem, caci recunoastem in acel moment, ca nu avem noi controlul a nimic. Se dezvaluie o smerenie ce a fost si ii mereu in noi. Care ne dezarmeaza egoul, dar si sperie. Stie, cumva bazal, ca nu putem controla nici propria noastra durere fizica, ca sa nu mai vorbim de experiente de viata.

In cele din urma intelegi ca fiecare are procesul sau, si ca tot ce putem sa facem este sa fim acolo unul ptr celalalt. Nu ne putem salva unul pe celalalt, si nici nu are rost sa avem pretentia asta. Dar putem sa ne fim alaturi, sa ne sustinem cu prezenta, iubire si intelegere, ca sa ne putem continua uniunea personala cu Dumnezeu. Sa ne satisfacem materialul fara sa exageram, si sa ne continuam lucrarea in interior.

Putem sa ne sustinem cu iubire, doar atunci cand stim ca nu noi suntem la control. Ca toata energia ce o ai, vine de la Dumnezeu. Cu cat ma fortam mai mult, sa-mi controlez, sa-mi aleg calea, "ca trebuie", cu atat ma simteam mai limitata. Simteam ca trebuie sa-mi salvez si gestionez energia. Nici eu si nici ceilalti n-am iubit indeajuns, cat am fi putut in realitate.

Dar Cand am permis vietii sa-mi dezvaluie poteca, si am ales sa merg pe ea, cu incredere, chiar daca era neclara, am simtit libertatea in mine. Si atunci poti sa-mi dai orice reguli, caci nu ma inlantuie nimic, cand is cu increderea in Divin. Poti sa ma fortezi sa ma scol de dimineata, sa-mi iei aparatele, sa-mi iei mancarea, sa-mi iei sexul, sa-mi iei contactul cu omul, este in zadar. Nici o regula exterioara nu ma poate face sa ma simt legata, cand is in uniune cu Tatal Ceresc si Mama Pamant.

Si atunci am inteles. Ca nu este aceeasi poveste. Ca doar copilul speriat din mine, imi aducea aminte, ca seamana foarte mult cu trecutul. Am inteles, ca nu era obligatoriu sa fie la fel.
Si m-am lasat. Si am inceput sa traiesc din nou. Acum eram singura, dar nu ma deranja. La scurt timp m-am trezit ca si altii traiesc acelasi lucru. Am descoperit chiar ca unii is deja dincolo de acea borna. 

Nu reusesti sa intelegi cat de important ii ptr tine sa fi una cu Cerul si Pamantul, pana nu ajungi sa zici "NU MAI VREAU, GATA M-AM SATURAT". Nimic nu motiveaza un om sa termine odata cu ceva ce se tot repeta, decat dorinta de a intelege de ce traieste acel lucru, de a intelege Ce se vrea dezvaluit.

Am decis, ca am incredere. Ca respect intelepciunea vietii, respectand calea ce vrea sa se nasca in mine, respectand procesul celorlalti. Le-am dat drumul. I-am lansat in Dumnezeu. Mi-am zis: "Eu aici sunt, nu ma mai pot intoarce, dar nici nu pot ramane. Daca este sa ne intalnim pe aceeasi cale, in timp, o vom face. Daca nu, stie Dumnezeu ce face prin noi." Si atunci, in afara faptului ca existau si altii ca mine, am descoperit, ca nu am fost niciodata singura, in sensul ca Dumnezeu a fost tot timpul cu mine.

Stiu cat de greu le-a fost si celorlalti. Si ei vroiau ca eu sa raman, in acelasi joc, sa ne jucam impreuna. Am incercat, mi-as fi dorit, dar realitatea este alta. Stiu ca intr-o zi ei vor intelege de ce nu m-am putut alatura lor. Caci vor ajunge si ei la borna.

In cele din urma, am mai inteles ca nu am fost niciodata superioara nimanui, prin aceste transformari. Si nici nu as fi putut fi. Aici venim sa ne nastem. Venim sa ne calcam efectiv, egoul in picioare. Inteleg ca nu esti superior pe masura ce o faci. Nici nu exista termenul, decat ptr ego. Esti mai umil, mai smerit, cu capul mai plecat, iar asta nu are vreo polaritate - superior,inferior. 
E doar predare in fata fortei lui Dumnezeu.


Ii intelepciune bazala, in crestinism. "Slujbele" din biserica au loc in intimitatea camerei mele, in intimitatea vietii mele sau in natura. Citesc biblia dar nu cu Judecatorul, ci cu ochii vietii. Ma smeresc. Rusinea o simte egoul, si nu-i dau voie sa ma patrunda, dar ii inteleg rostul. Fara rusine, egoul se crede stapan, se crede la control. Rusinea ii aduce aminte ca nu e la control. Si asta il supara, dar asa cum se supara un copil rasfatat care nu primeste acadeaua dorita.

Nu-i crestinismul singurul. Mai este Kabbalah, si mai este acel simt de iubire smerita de Dumnezeu care nu tine de vreo religie sau cale anume.

Lucrurile is mult mai simple de atat, dar le vedem doar cand ajungem la capatul tuturor "rabdarilor", mai ales cand experimentezi dureri zi de zi de musti la propriu din perna.

Ce cauta toata lumea? Starea de bine. Ptr mine asta e starea de bine.

E doar predare in fata fortei lui Dumnezeu.

Am ajuns prin durere multa, dar asta nu-mi ridica vreo distinctie in fata voastra. Nu sunt si nu vreau sa fiu unii dintre aceia care zic: "uite prin sange am ajuns aici, deci merit respectat." Dumnezeu ma respecta prin iubire si uniunea cu el ce-mi ofera. Nu am nevoie sa fiu crezuta. Nu am nevoie de respectul vostru. Si nici de lauda.

Ce vreau clar, dupa aceste transformari: Sa fiu una cu Dumnezeu in tot ceea ce fac. Tatal Ceresc si Mama Pamant sa fie cei care lucreaza prin mine. Eu is doar unealta lor intru puritate. Sa-mi sustin partenerul in uniunea lui cu Dumnezeu, si sa-mi continui acest scop, aceasta Uniune, traind, multumindu-mi si partea materiala asigurandu-mi financiarul in viata mea, formand o familie cu un barbat asemenea mie in claritate.

Gata cu grandoarea. 
Smerenia, uniunea si relationarea pura si corecta cu cei dragi, ii ceea ce caut. Si ceea ce gasesc pe zi ce trece.

E doar predare in fata fortei lui Dumnezeu.

______
Si ptr ca recunosc ca si prin acest articol nu sunt tocmai pura, caci imi expun viata fara sa mi se ceara, anunt ca voi incepe sa scriu din ce in ce mai putin. Treptat voi filtra si elimina si aceasta aroganta fina.

Nu stiu cat si cum si in ce masura ajuta pe altul ce scriu eu pe acest site. Lumea oricum nu raspunde la subiectele abordate, decat foarte rar. Caci nu sunt subiecte usoare, si inteleg. 

Baza acestei declaratii este ca voi oferi ajutor, din ce in ce mai mult, doar atunci cand mi se va cere. Inveti pe cont propriu ca ai o manifestare inca aroganta daca crezi ca poti tu sa predici altora, cand tu inca nu esti unit in tine. Iar dupa unire, nu mai cauti sa predici.

Deci chiar vreau sa fiu corecta. Prin urmare voi scrie de acum incolo, doar la cerere.

In mirare
descopar cusatura fina
a mainii vietii
si cum spiridusul
vine si tese
cu acul meu
fiecare clipa

In mirare descopar 
sticla dintre
funie si spatiu
cum reflectia poate
orbi sau oglindi
fiecare eu

In mirare descopar
ca nu ma leaga nimic
de nimic
sunt un nimic
dar totusi nu sunt nici
un nimic
ci as fi mai mult decat
pot pronunta
cica asa sopteste
viata din mine.
Cine stie?

In mirare descopar 
ca sunt o creanga 
intr-un copac 
batran si mare
Ca sunt prinsa si de alte crengi
Dar nici o creanga
Nu se plange ca este
o creanga.
Fiecare creanga se bucura 
Ca nu este inca rupta

In mirare descopar
ca iubesc mai mult
decat credeam ca pot
dar las mult mai mult
decat stiam ca merge
si totusi 
iubirea creste in paradox.
Dar cu ce sens?
Sensul nu poate fi rostit
caci atunci ar fi incomplet.

In mirare descopar 
ca pielea mea e de cristal
dar nici indigoul nu-i departe
 cristalulreflecta ce vine
indigoul coloreaza ce este
deja in celalalt,
si adevarul nu are cum sa scape.
Dar nici imaginea nici pictura
nu place 
cand ochii ce privesc
nu stiu mirarea.

In mirare descopar
ca meritam sa fim iubiti
dumnezeieste as spune
dar ca nici nu vrem asta.
Plac iubirile complicate
In forta jucate
Iubirea simpla
care cea mai permanenta
Pare efemera.
Complicatia place neuronilor
Ca sa aiba ce face
Simplitatea place pauzei dintre 
bataile de inima.
Simplitatea este spatiul
Ce pare efemer.

In mirare descopar
simplitatea iubirii
Eu si Tu
Ea si El
Totul e deja acolo.
Va fi mereu.
Singura permanenta
din oceanul de impermanenta.
Dar cine stie? Nimeni nu stie
pana nu stie
cu ochii lui.

Si mirarea asta ce-i cu ea?
E sarutul desavarsirii tale
E imbratisarea a ceea ce esti
E libertatea din tine
E iubirea ce nu se termina niciodata
Mirarea esti Tu, si Eu, si Tot.

Si totusi, 
ce sa faci cu mirarea?
O iei in brate
Ea te tine in brate
Te pastreaza pe tine
si tu pe ea.
Mirarea alege simplul
Nu stie limbi complicate.
Mirarea... asta cautam de atata timp.

Spunea cineva: "Pana cand nu iti vine sa urli cu demnitate, incredere dar atat de multa detasare si bunatate fata de tine insuti, din adancul inimii tale: GATA M-AM SATURAT DE ATATA DRAMA! Hai sa vedem adevarul!" Nici ca vei reusi sa faci o schimbare reala cu tine insuti.

Abia atunci avem taria sa ne asezam jos si sa ne privim Colivia. Trebuie in primul rand sa ai curajul sa o vezi, sa o recunosti ca este acolo. Apoi sa ai curajul sa accepti ca tu singur ti-ai construit-o. In cele din urma trebuie sa ai curajul sa te asezi jos in mijlocul a toate gratiile pe care le vezi si sa ai curajul sa ti le privesti. Fie ca este o adunatura de metale lipite intre ele cum ai nimerit, sau ca este perfect sudata si poleita cu aur, sa nu te lasi pacalit de imaginea dezolanta sau glorificatoare care ti se infatiseaza. Acea imagine este acolo, din disperarea personalitatii tale, sa te faca sa te intorci inapoi. Ori sa te descurajeze, ori sa te faca sa te simti bine asa cum esti. Atentie! Nu trebuie sa alegi niciuna dintre aceste emotii. Acesta este doar inceputul a unui lung sir de lovituri sub centura, cele pe la spate, prin care se incearca orice ca tu sa nu-ti duci la capat ce ai inceput sa simti ca vrei cu atata claritate: Eliberarea. 

Ramai pe pozitie. Observa fiecare bara de metal, fiecare legatura, observa indiferent ca obosesti la un moment dat, sau ca te plictisesti, doar priveste-ti colivia asa cum te uiti la un film la cinema. Stii doar ca este un simplu film. Nu te lasa pacalit de orice iti vine. Acum mai mult ca niciodata trebuie sa fi complet detasat, complet neutru, complet intre ceea ce incearca sa se agate de tine. 

In unele momente vei primi ganduri in care te vei simti ridicat in slavi, cand vei privi o anumita poveste. De genul: "uite ce ai reusit tu, nimeni nu stie cine esti, ceilalti nu stiu nimic, uite cat esti tu de tare!", "Daca nu au stiut sa te respecte, nu-i nimic ca o sa le arati tu lor, tu esti cel mai tare!". Sau ganduri in care te vei simti luat la pumni: "Uite ce ai facut! Tampitule! Nu puteai sa fi mai atent! E doar din cauza ta!", "Nu esti bun de nimic, cum poti sa mai crezi tu ca vrea cineva sa-ti fie prieten. Vaii de capul tau!" 

Acestea sunt doar Povesti, caci spiritul iti va darui iubire si sentimente de demnitate si incredere in sine, de valoare, dar niciodata nu vor fi insotite de dorinta de razbunare, ura sau de separare de ceilalti. Spiritul niciodata nu te va calca in picioare. Tu cel adevarat, niciodata nu vei vrea sa-ti faci rau! Nu, ceea ce vine de la spirit, mai ales atunci, vine insotit de un rau de lacrimi atat de usoare, pline de recunostinta, si atata multumire si iubire, ptr tine, experienta ta, si oamenii care au participat. Observa lingusitorul sau judecatorul din capul tau, si nu le da satisfactie crezand in vreunul. Ramai la mijloc, si o sa auzi vocea spiritului. 

Nu crede nimic, acum nu trebuie sa iei nimic cu tine, tu acum privesti in jur sa vezi ce anume este in folosul tau cu adevarat! Orice inclina catre separare, invinovatire, ura, devalorizare, disperare, lingusire nu-ti sunt de folos. Nici acum, nici pe viitor. Si daca alegi iar sa crezi falsele promisiuni ale povestilor tale, va fi mult mai greu data viitoare ca macar sa recunosti ca ai stiut vreodata de existenta coliviei. Caci se va camufla atat de bine. Va fi nevoie de mai multe resurse, pe care s-ar putea sa nu le mai ai, si sa trebuiasca sa muncesti din greu cu tine ptr a le castiga din nou! Acum e momentul! Sa nu fugi, sa nu te complaci, sa nu te imbraci in haine stralucitoare sa iesi iar la promenada cu pieptul sus... dar tot in colivia ta sa fi! Numai tu vei fi cel care pierde! Numai tu vei fi cel care isi va face viata si mai grea, si mai complicata.

Lasa povestile despre cine ti s-a spus ca esti, ca trebuie sa devi, despre cum sa-ti traiesti viata, cum sa te misti, sau chiar, cum sa faci sex. Toate acestea sunt doar al doilea rand de piele despre care vorbeam anterior. Nu-ti folosesc la nimic. Te fac greu, incet, si la un moment dat te imbolnavesti, caci oricum cari ce nu-ti trebuie, si abia te mai poti misca.

Nu ai venit in viata asta sa copiezi generatiile anterioare, sa traiesti dupa autoritatea nimanui. Nu pastra nimic, arunca totul, caci oricum ceea ce iti foloseste cu adevarat se va intoarce la tine intr-un fel sau altul. Cand vei renunta la toate povestile cu care te minteai, vei vedea cata putere gasesti sa mergi din nou, vei vedea ca boala incepe sa dispara, vei vedea mult mai clar ziua pe care o traiesti acum! Atunci vei face diferenta intre bun simt si infatuare, si vei stii sa actionezi cu claritate si iubire de sine.

Fat-frumos nu-ti va mai fi de folos, caci acum ai propriul tau cal. Castelul lui, nu va mai fi salvarea din asteptarea inerta resimtita in cuibul parintesc, caci ti-ai gasit propriul tau castel. Nu vei avea nevoie de salvarea lui, caci vei intelege ca el nu stie sa te salveze. Numai tu stii! 
Nu va mai fi nevoie sa o cauti disperat pe Cenusareasa, caci ai inceput sa vezi padurea prin care treci, si incepe sa-ti placa calatoria. Nu vei mai vrea sa salvezi pe nimeni, caci acum intelegi ca tu aveai nevoie de salvarea ta. 

Nimeni nu te poate face fericit, poti primi daruri de la viata, dar tu esti responsabil sa te tii mereu pe picioare si fericit. Nu a venit nimeni aici sa aibe grija de tine. Nu exista partener mai valoros in viata decat cel care te impinge sa devi propriul tau stapan. Care te lasa singur sa-ti faci curat in viata! Care te tot impinge sa-ti privesti colivia in care te afli. Ai grija! Sa nu te lasi pacalit nici acum, caci vei fi impins sa il privesti inca ca pe salvatorul tau. Este cert. Te-a ajutat in mod considerabil, dar tu faci toata treaba. Fi recunoscator ptr ca ti-a oferit oportunitatea aceasta, si ca iti cinsteste, respecta si iubeste spiritul atat de mult incat vrea ce este cel mai bine ptr tine: eliberarea! Dar nu te priva de recunoasterea faptului ca tu esti cel care depune tot efortul. Cu smerenie, intelege si accepta, observarea destul de dificila pe care o faci, da meritele adecvate celorlalti, dar pastreaza si recunoasteti si tu meritele. Abia atunci dupa ce dai jos colivia si i-ai dat foc, atunci vei stii daca ai iubit. Iubirea nu moare orice ai incerca tu sa faci. Dar cateodata o confundam cu povestile, sau o acoperim cu ele. Da colivia la o parte si vezi ce ramane. Atunci vei iubi pentru ceea ce esti si nu pentru ceea ce oferi. Il vei iubi pe altul cum te iubesti pe tine. Atunci te poti bucura cu adevarat. Inima ta se va deschide, vei putea respira in sfarsit!

Acum este timpul in care tu sa iesi afara! Sa demolezi ce nu este al tau! Sa treci prin foc, sa te "lasi" ars!

Poti face toate acestea acasa, fara sa-ti intrerupi ritmul zilnic al vietii. Dar uneori totul se prabuseste si nu mai ai ce sa continui. Asa ca trebuie sa o iei de la capat, cu totul. Nu-i nimic. La telefon nu te cauta nimeni, nimeni nu-ti simte lipsa, esti singur. Viata iti arata clar: "Hey uite, i-am ocupat pe toti, ca sa fi in pace sa iti poti face lucrarea! Nu te va deranja nimeni, acum ai liniste. " Accepta-ti linistea, este un dar, nu o pedeapsa!

Nu te lasa influentat de relatarile altora care au reusit ceva asemanator inaintea ta, in care ti se da un timp in care trebuie sa te incadrezi sau la care sa te astepti. Ritmul nu este acelasi. Ceea ce unul va reusi intr-un an, altul o poate face intr-o luna, sau intr-o zi. Mergi pe drumul asta in ritmul tau. Provoaca-te constant sa avansezi, dar nu pune presiune pe tine, nici ca te misti prea incet sau prea repede, ca asa zic altii. Fa ce simti. Daca iti vine sa te arunci direct, fara sa te pregatesti inainte, fa-o. Daca simti ca ai nevoie sa o iei pas cu pas, fa-o. Nimeni in afara de tine nu stie mai bine ca tine, ceea ce ai nevoie. Din proprie experienta iti zic ca eu am permis altora sa ma influenteze in felul asta. Si cand am ramas singura, si nu am avut pe cine sa intreb, m-am surprins ca sunt mult mai puternica si mai curajoasa decat par la exterior, in ochii altora, dar si de cat mi-am dat voie sa vad. Trebuie sa ai incredere in curajul tau. Nu-ti plafona fiinta, ritmul, puterea, si perseverenta doar ca i-ai putea face pe altii sa se simta mici, sau orice alte motive. Fii ceea ce esti. Daca esti un salbatic care se provoaca cu mult peste ceea ce aparent poate, fi ceea ce esti. Daca simti ca trebuie sa pasesti incet si cu grija, stii tu de ce esti ghidat sa faci asta, si vei afla oricum pe parcurs. Nu confunda insa rabdarea si chemarea de a pasi incet, cu frica de a inainta. Eu daca observ ca-mi este frica, acolo ma arunc. Am invatat pe propria piele ca frica este un semnal ca esti aproape de adevar! Si atunci alegi sa fi curajos in loc sa te lasi cuprins de frica. Normal ca o sa-ti tremure toate, dar sunt doar senzatii menite sa te descurajeze, tu mergi inainte.  

Nu te victimiza, nu dispera. E greu sa te observi detasat, intradevar, caci personalitatea ta vampirizanta ce s-a lipit de tine, este disperata sa ramana in viata. Constientizeaza faptul ca iti este atat de greu tocmai pentru ca faci ceea ce trebuie, tocmai pentru ca moartea personalitatii este aproape! Si continua. Vei simti curaj si putere cand vei vedea cu claritatea orice greu si pumn care iti vine, ca fiind doar una dintre loviturile lesinate de pe urma. 

Ramai vigilent. Dupa pumni, palme, tipete, si groaza, urmeaza letargia dinaintea mortii. Atunci vei fi imbiat cu tot felul de rugi frumoase, cu tot felul de ganduri care iti vor cauta mila, si vor cauta sa se foloseasca de compasiunea infinita a ceea ce esti, ca sa se mai hraneasca un pic, sa capete putere, doar ptr a reusi sa..... SE RIDICE SA-TI MAI DEA UNA! 

Viclenia personalitatii tale este surprinzatoare. Iti va exploata bunatatea, si compasiunea, daca nu esti atent, si te va bate cu propriile tale calitati. Atunci este momentul sa fi si mai clar si mai tare. Ramai in continuare la mijloc. Detasat, puternic, dar bland si clar. Vei vedea in scurt timp, ultima zvanire a personalitatii tale care se va revela printr-un reflex de ura, si agresiune ultima.

Dupa acel reflex, lucrurile incep sa se mai calmeze, mai ramane doar o inertie a tot ceea ce a fost. O inertie care se manifesta prin tot felul de teste. Povestile vor incerca mereu sa se lipeasca de tine. Mai ales cand esti curat. Sa nu te pacalesti ca de acum nu mai ai nimic de facut. Trebuie sa fi constient, sa intelegi ca povestile tot timpul vor pluti pe langa tine. Ramai clar, asa cum esti acum, detasat, si lasa-le sa pluteasca pe langa tine ca niste baloane cu heliu, dar nu te apuca sa le prinzi sau sa le spargi. Mergi printre ele. Nu te pot afecta acum. Caci le stii goliciunea, intunericul, si juramintele fara gust.

Nu lupta este raspunsul, ci observarea detasata a agitatiei din tine. Dintre lingusitor si judecator. Cineva spunea: "Fi rau, cu toata bunatatea de care esti capabil!" Sau "Transforma-ti demonii in slujitori devotati si loiali. Fa-i sa fie de partea ta. Alearga-i cu lumina a ceea ce esti, pana ii prinzi sa ii vezi in totalitate, in detaliu, si atunci se vor transforma in ingeri."

Este posibil sa mai gresesti si sa mai permiti vreunei povesti sa se lipeasca de tine de-a lungul timpului. Sa nu te invinovatesti. Urmeaza acelasi proces si mentine-ti spiritului curat si liber. Da-ti jos din nou orice masca cat de mica sau fina ar fi, ca sa respiri din nou. Oricum dupa ce treci printr-o astfel de eliberare, iti va fi mult mai greu sa te apuci iar sa-ti faci o colivie noua. Poate vei lasa sa se agate de tine o poveste, doua, trei, dar intotdeauna vei stii cum sa te eliberezi de ele. E ca si cum faci un dus. Dusul trebuie sa-l faci periodic. Nu ai cum sa ramai curat si proaspat, ca dupa dus, o viata intreaga. Chiar daca trebuie sa insisti cu spuma mai multa cateodata, dusul tot este ceva foarte plapitant, energic dar si relaxant, placut de facut.

Accepta-ti ritualul de mentinere a unicitatii tale in aceasta viata, asa cum ai acceptat ca trebuie sa-ti faci un dus din cand in cand, sa mananci, sa faci sex sau sa dormi. Odata ce faci asta, totul devine mult mai natural. Iar activitatile banale ale vietii precum igiena, hrana, sexul, odihna vor capata si ele un nou sentiment de libertate, naturalete, iubire, recunostinta si acceptare.


Asta esti! Priveste-te! Bucura-te de tine! Atunci lucrurile incep sa se aseze asa cum meriti! Acum iti meriti trupul, viata, spiritul. Tu singur ti le-ai castigat!

Invatam multi dintre noi, sa ne traim viata dupa povesti, fara sa ne dam seama cu ce ne jucam.

Invatam din sistem, ne lasam modelati de mici, sa traim, sa ne raportam la viata intr-un anume fel, deja stabilit de generatiile anterioare, plafonand astfel propria noastra fiinta si cu ea tot potentialul ce ii da muzica sa danseze. 

De exemplu, ma uitam la o fata tinerica intr-un supermarket, era cu mama ei, am inceput sa aud fara sa vreau discutia dintre ea si mama ei, caci ma apropiam de un stand. Cautam ceva anume si se nimerise sa fie aproape de ele. Ascultam, observam, in timp ce imi cautam produsul in raft. Mama o incuraja riguros sa fie o fata buna, de casa, cuminte si ascultatoare, ca pe viitor cand va veni un baiat destept, frumos, si cu bani sa poata sa ii fie o nevasta buna. Fata asculta cu drag, dar cateodata incerca sa intervina, sa ii spuna : "Dar mama, eu vreau sa fiu independenta, mi-ar place sa lucrez in..." si mama o intrerupea: "Scoate-ti din cap independenta, ca asta e pentru femeile usoare, un barbat bun niciodata nu va accepta o femeie independenta." In zadar incerca fata sa intervina. Apoi vine si tatal, si cu duritatea de suprafata de rigoare, intervine: "Ascult-o pe maica-ta ca stie ce zice. Uite ea sta acasa bine mersi, si eu lucrez. E mai bine asa. Femeia trebuie sa stea acasa sa se ocupe de barbat, casa si copii. Altfel se intoarce lumea pe dos."  Si se indepartau pe masura ce continuau cu "incurajarile". Este cert. Parintii erau bine intentionati, dupa nivelul lor de gandire si felul lor de a intelege viata. Dar ceea ce le scapa este ca fata stia ce fel de lume este in jurul lor, ea era mai prezenta si mai atenta, decat ei. Incerca sa-si exprime unicitatea si propria alegere in viata, dar era intampinata de dogme si reguli stricte. Sper ca isi va mentine pozitia, pentru binele ei si al lor. Caci altfel, va accepta singura sa-si faca propria colivie, sa astepte la mama acasa sa vina un print pe cal alb sa o salveze, sperand la un basm, ce nu va fi niciodata implinit. Mai ales astazi. Nu doresc sa generalizez. Poate ca inca mai sunt barbati si femei care cauta acest timp de relationare. 

Ce vreau eu sa punctez de fapt este ca, chiar daca sistemul, parintii, prietenii, scoala, etc, exista acolo ptr a ne aglomera de conditionari, si tot felul de povesti de suprafata, totusi avem puterea sa nu le lasam sa ne influenteze. Este cel mai greu sa depasesti, acele conditionari pe care le accepti, cand deja ai capatat o anumita varsta in care devi constient ca poti fi un individ unic in lumea asta, dar ai lasat povestile sa-ti intre in sange. Trebuie doar sa te mentii pe pozitia ta, sa nu lasi diferiti "virusi" de programare sa te afecteze. Sa fi fidel si devotat chemarii din tine. Caci nu e nimic mai greu si dureros de daramat decat propria colivie pe care ti-o construiesti singur. De multe ori iti arunci si cheia, sau uiti intentionat unde ai pus-o. 

Vorbesc si din experienta proprie. Trebuie sa fim atenti, vigilenti si sa prindem exact momentul cand lumea incearca sa ne modeleze in ceva ce nu suntem, si sa ramanem pe pozitia noastra. Caci, in caz contrar, pot trece ani, si sa crezi ca poti ocoli, fugi, sau pacali cumva colivia in care te-ai bagat, dar pana nu o dezmembrezi, nu vei putea sa faci nici un pas real cu tine. Chiar daca o vei constientiza, primul impuls va fi sa evadezi, sa zici ca gata daca gasesti cheia si deschizi colivia, poti sa o lasi in urma. Cea mai mare pacaleala! Este tot a ta, tot la ea te intorci, caci povestile care o construiesc sunt tot acolo, iar cand cineva va incerca sa te puna iar pe firul povestilor, vei fi vulnerabil la a le crede din nou. Si de fiecare data te vei intoarce in colivie, in lumea povestilor. Va fi si mai greu sa o deschizi din nou, si tot asa. Vei incepe sa pierzi oameni frumosi pe care i-ai intalnit pe drum, si toate darurile pe care poate le-ai primit. Daruri pe care viata ti le ofera ca sa te ajute, atunci cand esti bine si incarcat, sa-ti dezmembrezi colivia. Dar ne pacalim ca putem doar sa ramanem departe, evadati, cumva fugiti. Dar Fuga este o Iluzie. Nu ai unde sa fugi de tine! Colivia povestilor tale este mereu cu tine, fie ca te afli in ea sau langa ea. Pana cand nu realizezi ca evadarea nu este o solutie, nu vei face ceva cu adevarat util ptr tine si viitorul tau. Nu poti ajunge sa fi in totalitate liber cu ceea ce esti. Caci tu mereu vei stii de existenta coliviei, o vei simtii, si de aceea vei vrea mereu sa fugi de ea, iti va fi mereu frica de povesti. Vei fi permanent vulnerabil. Trebuie sa te asezi frumos jos si sa te gandesti cum ai construit colivia, ca sa o dezmembrezi. Pas cu pas, fiecare poveste crezuta vreodata, fiecare regula, fiecare idee preconceputa care o alcatuieste trebuie dezmembrata. Aseza-le intr-o gramada pe care apoi o vei incendia. Observa si constientizeaza lectiile minunate pe care totusi le-ai invatat prin constructia coliviei in sine si apoi dezmembrarea ei. In momentul observarii vei intelege ca ai capatat abilitati, dezvoltandu-te mai mult ca fiinta, prin putere, curaj, smerenie, incredere, iubire, rabdare si intelepciune. Afla toate acestea si iarta-te pe tine si pe cei care te-au ajutat sa-ti construiesti colivia. In timp ce arde, arde si personalitatea care te hartuia din cand in cand, si nu te lasa sa fi tu in totalitate. Personalitate care abia astepta un moment cu care sa-si mai hraneasca povestile, si sa te puna iar in genunchi, departe de ceea ce esti. In moartea personalitatii, tu vei invia. Alta sansa nu exista, in caz ca ti-ai construit deja colivia.

Mai poti sa eviti sa ti-o construiesti, dar asta este foarte rar. Putini dintre noi reusesc sa ramana, prin diferite imprejurari ciudate ale vietii, liberi, si neatinsi de povestile respective. De obicei, toata lumea isi are propria colivie. 

Asa ca, nu trebuie sa ne apucam sa dam vina pe cei din jurul nostru. Caci ei deja sunt in propria lor colivie, demult, si au impresia ca te ajuta, incurajandu-te sa-ti construiesti si tu colivia ta. Nu au nici o vina, in manifestarea lor. Ei fac, la nivelul lor, ceea ce considera ca este bine. Au alta experienta, alt drum in viata. Si mai e ceva, si ei la randul lor au fost in locul tau incercand sa se manifeste din unicitatea fiintei lor, dar au fost la un moment dat contaminati de acesti "virusi" - povestile de rigoare. Trebuie doar sa recunoastem ca avem colivia acolo, ca noi ne-am cosntruit-o, si ca tot noi avem puterea sa o dezmembram si sa o dezintegram in vid. Sa avem curajul sa pasim prin foc ca sa ne dam jos, costumul fals, ce s-a agatat de noi ca un al doilea rand de piele. 

Doar noi ne putem salva de propria colivie, de propria personalitate vampirizanta, de propriile povesti fara substanta, si gust real al vietii.

"Tu esti cel pe care il astepti!"

Avem tendinta sa ii respingem, sa ii devalorizam in manifestare si sa ii ignoram oe cei care trec printr-o perioada de vulnerabilitate de intuneric total, de confuzie, de suferinta, de haos interior, caci avem impresia ca ei sunt departe de Sursa. 

Si intr-un fel ar fii departe de Sursa, daca trec prin acea perioada, in mod inconstient. Dar mai sunt si aceia care ajung in astfel de situatii dupa ce in prealabil au devenit constienti de sine si de ceea ce sunt. Acestia sunt mai aproape de Sursa decat am crede. Caci un om care a devenit constient de sine, de viata si de ceea ce este, nu va da pe nimic aceasta constienta. Si chiar daca datorita suferintei lui pare ca "doarme" mai adanc decat un inconstient, numai el si altii in situatia lui sau care au trecut pe acolo pot intelege sacralitatea experientei, profunzimea ei in materie de sinceritate de sine si vointa de vindecare.

In momentele de suferinta ei sunt capabili sa fie atat de sinceri cu ei insisi si cu experienta lor incat putem intelege si accepta cu garantie ca interactionarea cu ei va fi una sincera. Un om constient de sine intelege ca viata este pur si simplu si nu cere doar fericire de la ea. Accepta suferinta care vine cu smerenie, sinceritate, forta si iubire incredibil de pure, caci nimic nu trebuie cautat fortat, nici macar fericirea.

Fericirea este o consecinta imediata a constientizarii faptului ca suferinta iti este si ea prieten si ca are un rost bine intemeiat in viata ta.

Toata lumea fuge de suferinta, de stres, de angoasa insa putini ajung sa inteleaga ca ea este cel mai bun adversar de antrenament pe care il avem. Pentru cei carora interiorul lor este pavat cu sinceritate, suferinta devine un profesor ce ii invata lectii noi, chiar daca brutale, ele incetand sa mai fie percepute ca greutati atunci cand constientizeaza ce poate face din tine daca esti corect orientat, daca intentiile tale vin din inima. Astfel suferinta, adversarul nostru cel mai bun pentru antrenamente ne face cunostinta cu cea mai buna tactica de antrenament, cu cel mai bun prieten al nostru, sinceritatea de sine.

Lumea ar trebui sa asculte de constientii care se afla intr-o perioada de vulnerabilitate, caci ei ne relateaza meciul dintre rai si iad, in direct, din propriul lor stadion interior. Iar castigul este cu atat mai mare pentru cel de langa acela care trece prin asa ceva, caci sinceritatea de sine a suferindului nu va permite decat adevarului pur si esential vietii sa iasa la suprafata. Este aproape imposibil pentru un om constient de sine care sufera sa actioneze si sa relationeze altfel decat pentru bunastarea si fericirea, pacea lui si a celor de jur in acelasi timp. Stiind, intelegand, acceptand ca suferinta si-a provocat-o singur si acceptand cu adevarat ce inseamna acest proces si ce efort si putere necesita sa treci prin el, nu-si poate permite sa dea altora vreun prilej de suferinta. 

Pe cat ii este forta si viata de mare in el pe atat de sincer si de mult va alege constient sa impartaseasca doar iubire, sinceritate, smerenie si recunostinta.

Nu trebuie sa ne fie frica si sa fugim de acesti oameni caci procesul prin care trec ei este unul de mare valoare, un dar pe care nu multi il pot accepta, si ne va ajuta si pe noi, cei de langa ei, mai mult decat ne este frica ca ne poate trage in jos.

Pe fondul sinceritatii de sine bine si definitiv pavat in spiritul sau, drumul suferintei unui om constient de sine va transforma in bine tot ce se afla in jurul lui, nu doar in interiorul lui. Caci acolo unde este sinceritate de sine, iubirea si fericirea se indragostesc definitiv si iremediabil de acea fiinta si de tot ceea ce o inconjoara.

Cu alte cuvinte... sinceritatea de sine este unealta cu care se cladeste iubirea de sine. 

Ingreunam si facem sa fie un proces inconstient fara vreun rost de vindecare, cand din frica de a nu fi raniti de cel care sufera (caci il percepem haotic), din plictiseala mintii de a vedea suferinta si nu ceva placut ochiului, ajungem sa credem ca orice vine de la suferind este toxic, rau intentionat si fara sens sau valoare reala. Dar nu stim ca, printr-o astfel de actiune ne taiem in bucati, in mod iremediabil, sansa care ni se ofera in a participa impreauna cu acea fiinta la spatiul sau de sinceritate si astfel de a mai invata ceva si despre noi insine.

Datorita perceptiei mintii noastre ca acela care sufera este undeva mai "jos" ca noi, se naste frica de a nu fi trasi si noi "in jos", ceea ce oricum nu se poate intampla.

Odata ce constientizam darul pe care il primim si noi atunci, impreuna cu cel care sufera, o mare greutate se urneste si dispare din manifestare, permitand astfel sinceritatii de sine din cel suferind sa se manifeste, fara obstacole, trezind in jur in ceilalti, aceeasi sinceritate, si asemeni unui joc domino incep sa cada concepte, idei, fantezii, nefolositoare in evolutia noastra. Cand frica, judecata, starea defensiva este inlocuita cu acceptare, intelegere, daruire si iubire, se naste oportunitatea reala de vindecare pentru amandoi nu doar pentru cel care sufera.

Aducandu-ne aminte ca suntem interdependenti, stim ca putem reusi si singuri, dar ca putem reusi garantat mai repede, mai usor si impreuna.


Suferinta nu este un motiv de frica si confuzie, ea este in realitate un motiv de constientizare, intelegere, iertare si acceptare. 

Iar aceasta abordare duce inevitabil si in mod garantat la o vindecare profunda dar si la o constructie solida a iubirii de sine si de tot ceea ce este.


Iubiti-va chiar mai mult atunci cand suferiti, sau cel de langa voi sufera cumva.

"Iubirea a venit sa conduca si transforme, ramai treaza, inima mea, ramai treaza."

"Love has come to rule and transform, stay awake my heart, stay awake." 

Rumi

Aceasta expresie este "vinovata" pentru inspiratia mea de acum, atat de "vinovata" incat nu m-am putut abtine sa nu scriu. 

Cand iubirea vine sa conduca si sa transforme, nu vine intotdeauna cu tandrete si fluturasi de emotii, inainte de toate ea trebuie sa isi faca loc, sa faca curatenie, pentru a se putea instala din nou in fiinta ta. Sau mai degraba pentru a te ajuta sa-ti aduci aminte ca este parte din tine si ca nu te poate parasi vreodata cu adevarat. Astfel in momentele acelea de "curatenie generala", ne trezim intr-o confuzie ce pare absoluta, cu greu trecem peste senzatiile bio-chimice incomode, sau de furtuna mental-emotionala ce ne incearca la fiecare pas. Avem impresia ca ne pierdem si mai mult, dar de fapt, o curatenie generala este asa cum trebuie sa fie: puternica, de la cap la coada, eficienta, si in profunzime. Inima noastra are tendinta sa renunte, sa capituleze in fata unei desfasurari de forte atat de intense. Sunt momente cand esti deschis asemeni cerului, la maxim, insa sunt momente cand ai impresia ca pur si simplu te-ai anesteziat si ca nu mai poti , si nu mai simti nimic. In mare parte multi se lasa pacaliti de minte, care oricum creeaza o furtuna in noi ca sa se mentina la conducere, si sa renuntam singuri la iubire, in cele din urma. Aceste momente fac de fapt diferenta! Caci iti trebuie curaj, incredere de sine, si recunoasterea fortelor care lucreaza prin tine, ca sa intelegi ca nu te departezi, ca nu cazi, dar ca esti foarte aproape de a constientiza inca un aspect important pentru tine, daca nu cel mai important.  Asadar, trebuie sa ramanem observatori neclintiti, in fata furtunii mental-emotionale, in fata senzatiilor, in fata aparentei ca totul se prabuseste, caci atunci decidem inca odata pe ce drum alegem sa mergem. Daca ne victimizam respingem de fapt iubirea, si ea se retrage pentru a mai incerca si alta data sa ia loc, sa iasa la suprafata in fiinta ta. Insa daca ramanem constienti si in acele momente de groaza, durere, si confuzie (lucru care nu este tocmai usor, stiu foarte bine, insa poate fi facut) avem sansa sa prindem in tot zgomotul de fond, in tot bruiajul mental-emotional, fizic biochimic, soapte ale iubirii, ale esentei ce suntem: "Iubirea a venit sa conduca si transforme, ramani treaza, inima mea, ramai treaza." Nu te lasa sa cazi in capcana mintii tale, sa te complaci in suferinta si sa alegi sa tii de mana corpul durerii in loc sa imbratisezi pacea din mijlocul haosului.


Atunci viata ne arata ca de fapt inima noastra nu se inchide mai mult, dar ca nu o aveam deschisa decat pana la acel nivel, iar momentul greu ne ajuta sa constientizam asta, daca ramanem observatori neclintiti, si sa intelegem ca asta am fost pana acum, dar ca putem alege sa fim ceea ce suntem, si atunci se produce trezirea, pe inca un alt nivel. Prima impresie este asemeni momentului imediat urmator dupa ce te-ai trezit din somn, si te-ai dat jos din pat. Este acea inertie care apare cand se face transferul de la lumea astrala, a viselor si a somnului profund, si lumea materiala in care corpul tau inca mai are de lucru. Daca puteti intelege cu adevarat aceasta inertie, veti fi blanzi cu voi in momentele voastre de inertie, si veti recunoaste ce anume este de urmat si ce anume este de acceptat, iertat si lasat in urma. Veti trece prin tot felul de stari, senzatii dar si prin filme mental-emotionale, fiecare mai impresionant si demn de oscar ca altul. Nu va lasati pacaliti de grandoarea durerii, suferintei, si confuziei, caci ati uitat ca ea se afla acolo, si acum o vedeti pentru prima oara, vi se pare incredibil ce ati putut cara cu voi, si cat de atasat erati de dramele uitate prin cufere pline de praf, si ferecate cu lacate de victimizare si complacere. Ea, grandoarea, este una intentionat programata de mintea ta, caci nu este atat de mare precum pare, ci de fapt, este asemeni unei pisici care se infoaie, dar mai mult parul e de ea.


Sa ne aducem aminte de curaj, incredere si sa spargem barierele grandorii, caci nu este decat o iluzie, iar iluzia poate capata putere doar daca noi o cedam pe a noastra prin victimizare, capitulare si complacere in situatia respectiva. Sa ne mentinem inima treaza, si sa lasam iubirea sa iasa la suprafata, sa vina sa conduca, bineinteles ca va fi agitatie si furtuna pana se instaleaza, insa nu poate fi altfel caci actuala regina a castelului nostru, este mintea, si nu se va lasa detronata cu una cu doua.

De prea multe ori ne respingem ranile, dramele si durerea si ne luptam cu ea, in loc sa iertam si sa acceptam ca lectie a tot ce a fost. Sa avem curajul sa vedem lectia din tragedie si sa facem dintr-o cicatrice un tatuaj gen opera de arta.

Trebuie sa avem curajul sa imbratisam si sa infruntam cu iubire, calm, curaj si detasare, ceea ce sufera in noi inca, si cere a fi iubit. Sa iertam trecutul si sa-l acceptam caci a fost acolo doar pentru a ne invata sa ne iubim mai mult si mai mult, devenind ceea ce suntem.

Nu suntem singurii care fac asta, si eu am propriile mele directii de urmat si vindecat. De aceea trebuie macar o data sa incercam, cand ajungem in acele momente grele, sa privim totul prin ochii unui Isus, orice ar fi, oricum ar fi, sa privim cu claritate, blandete, iertare si acceptare. O sa vedem cat de mult se schimba peisajul nostru interior, dar si cel exterior, si cum se aseaza totul la locul lui asa cum ar trebuii sa fie din punct de vedere al iubirii, vietii si naturii in sine.


"Cea mai mare putere (forta) a noastra sta in blandetea si tandretea inimii noastre."

"Our greatest strength lies in the gentleness and tenderness of our heart." 

♥

  Rumi