Iubirea. Iubirea de sine, iubirea de prieten, iubirea de partenerul de viaţă, iubirea de mamă respectiv tată, iubirea de frate, iubirea de viaţă... etc. Toate acestea sunt sub forme diferite însă unul din caracteristicile specifice acestor sentimente, si acel lucru despre care voi vorbi în acest articol, este acea nuanţă necondiţionată care o capătă aceste sentimente.
Dăruirea de sine, de sentimente, de emoţii, cea adevărată, este necondiţionată. Multe persoane nu înţeleg cum într-o lume atât de încărcată negativ, pot să existe persoane care dau aceste lucruri necondiţionat şi totuşi rezistă fără să primească nimic în schimb decât negativitate. Aparent am spune că este o nebunie, şi că nu fac decât să se autodistrugă. Însă ceva se află în substratul acestei acţiuni, o ecuaţie pe care mulţi au defini-o ca fiind cu rădăcini pur egoiste. Poate rezultatul imediat este negativitatea (autoapărarea de răni fizice, sufleteşti, mentale exercitată de către subconştient), însă cu întârziere va urma şi acel sentiment de recunoştintă care te va răsplăti deşi nu ai acţionat pentru a fi răsplătit pentru fapta ta.
Dar ce înseamnă de fapt "egoismul"?
Să analizăm un pic o relaţie, pe care acum majoritatea o numeşte normală, în zilele noastre: Două persoane se cunosc, se plac, pornesc pe un drum împreună, numit relaţie, apar aşa zisele sentimente, aşa zisul "te iubesc" la telefon după fiecare convorbire dar fără ca cuvintele să aibă substanţa menită. Apare condiţionarea reciprocă, manifestarea cererilor fiecărui partener faţă de celălalt prin care acesta încearcă să îşi exercite aşteptările faţă de partenerul lui. Acele aşteptări cu care au pornit la drum crezând că anumite caracteristici personale pot fi schimbate de-a lungul drumului, şi apoi intervin acele metode de evaziune sentimentală prin care se recurge la minciună, şi dorinţe corporale exercitate din punct de vedere exterior al relaţiei. Urmează cearta, prin care fiecare partener pretinde, aşteaptă ceva de la celălalt.
Aceste persoane au pornit la drum, neiubindu-se pe sine, şi tot ce încercau să facă este să ceară ca celălalt să îl iubească, prin condiţionare, şi dispută. Sunt doi cerşetori. Care cerşesc iubire unul de la celălalt, pentru că nu au învăţat să fie egoişti.
Să fi egosit înseamnă să înveţi să te accepţi aşa cum eşti, în ciuda a ce spun alţii, şi mereu să cauţi să te perfecţionezi, să te provoci singur să fi mai bun, să îţi iubeşti trupul îndeajuns de mult încât, să ai grijă de el în cele mai mici detalii, să simţi că te poţi îmbrăţişa singur şi tot să primeşti o mulţumire sufletească de sine că exişti. Pentru a putea iubii o altă fiinţă umană trebuie să învăţăm să ne iubim pe sine, să iubim un corp mai scund, sau prea înalt, sau prea volumptos, sau cu handicap, să învăţăm să acceptăm defecte comportamentale, să le înţelegem, dar cu gândul că vom face paşii necesari să îndreptăm cât putem acele defecte. Dacă nu ne iubim pe sine, suntem goi pe dinăuntru, şi mereu avem nevoia de a umple acel gol, iar această nevoie este interpretată greşit de către societate ca fiind nevoia de a găsi persoana capabilă să te iubească, cum tu nu eşti în stare. WOW! Şi noi credem că este o nebunie egoistă să te gândeşti în primul rând la tine! Hmmm.. Nebunie este ceea ce se întâmplă acum. Deoarece toate aceste învăţături au fost traduse greşit. Nu ar mai fi la fel de uşor să conduci o lume căruia chiar îi pasă de ceea ce este, de ceea ce trăieşte şi face, nu-i aşa?
Prin urmare cum putem dăruii unei alte persoane, când nu avem nimic de dăruit?
Ca să învăţăm să dăruim şi să primim, trebuie să avem încredere întâi de toate, în noi, să avem acel optimism continuu pe care mulţi îl numesc naivitate sau prostie, iar în cazul în care există în viaţa noastră o persoană dispusă să ne ajute, să permitem acest lucru, să participăm activ la ajutorul său doar printr-o privire de recunoştinţă.
Pentru că deşi acea persoană aparent nu primeşte nimic, ea primeşte mai mult decât ne putem imagina. Acea persoană dăruieşte necondiţionat, iar dacă dăruirea concluzionează cu fericire pură în sufletul tău acea persoană simte, şi primeşte cel mai frumos cadou. Lucrul pe care ea sau el , ţi l-a dăruit necondiţionat acum îl primeşte înmulţit cu 10. Deci ceea ce aparent era o ecuaţie într-un singur sens, fără vreun motiv relevant, de fapt se dovedeşte a fi o una reversibilă chiar şi cu o putere mai mare decât ceea ce a declanşat-o. Acel "nimic" pe care îl primeşte o persoană ce dă necondiţionat când ajutorul sau fapta sa are drept urmare fericirea beneficiarului este de fapt combustibilul sufletului de cristal. Aşa cum se spune în unele expresii vechi: dăruieşte ultima bucată de pâine altcuiva, şi vei regăsi o pâine întreagă în mâinile tale.
Nu putem învăţa să iubim, să dăruim, decât prin faptul că iubeşti, că dăruieşti.
Eşti nepriceput la început? Acţiunile tale sunt interpretate greşit? Şi ce?!
Zâmbeşte şi gândeşte-te că eşti mai bun de atât şi că vei deveni, pas cu pas, şi atunci vei surprinde pe oricine de ce eşti în stare, iar persoanele ce te judecă greşit vor primii o lecţie importantă de viaţă.
Că iubirea înseamnă şi tăcere, perseverenţă, diplomaţie, altruism, încredere oarbă, iertare, absenţa procesului de judecată a celor din jur.
Dacă vreţi să citiţi sau să învăţaţi mai multe despre asta, citiţi cărţile lui Osho.
Pe mine m-au inspirat şi m-au ajutat să conectez multe puncte care aparent nu se intersectau.
Nu avem nevoie de nimeni de fapt, de a ne salva, decât de noi înşine şi de voinţa de a ne autodepăşi condiţia mereu.
O provocare constantă.
Proactivitate constantă.
Iar acceptarea ajutorului unei alte persoane participând activ la efortul său nu va face decât să catalizeze reacţia spre rezultatul dorit.
Şi anume : Un suflet echilibrat, neutru, nici pozitiv, nici negativ.Descoperiţi în fiecare ce emoţie vă motivează să vă provocaţi constant.
"Jucaţi-vă" cu emoţiile voastre. Experimentaţi dăruirea necondiţionată.