Luiza: Gustul aventurilor ușoare te-a părăsit, sper ... Fii binevenit.
Rafael: În castelul tău e liniște și am venit ușor, plutind parcă. În camera aceasta te-am legat la ochi, pentru prima dată. Îți amintești?
Luiza: Nu e prea mult de-atunci...
Rafael: Nu e prea mult, e drept. Totuși mi se pare că s-au petrecut departe, demult, blândă a lunii. Câinii lătrau, dându-mi târcoale. Un plop sau doi, o salcie în care într-o zi ți-am rătăcit canarul. Toate astea...
Luiza: Așează-te și nu te mai gândi înapoi. Când am să sun, liliecii mei îți vor aduce băutura preferată.
Rafael: Ce mascaradă! Nu, nu pot să nu-mi amintesc! Numai pentru a-ți cere scuze, de altfel. Fantomele mele: Robert, Cecile și eu, eu însumi, înăbușit, macerat, sub sărmana lor piele. Robert hotărâse să isprăvească...
Luiza: Era și timpul. Cât m-a plictisit mesagiul acela, dar câinele, câinele mort era o veste bună. Am adormit atunci, apoi te-am așteptat.
Rafael: Robert se plictisise. Era o parte cumsecade, acesta. Băiat frumos... Cunoști sărmana lui fire sucită. Apoi dezastru, Cecile, agonia tăcută deasupra primului cadavru. M-ai iertat?
Luiza: Nici nu mai întreba, iubitule. A fost urât, dar a fost vis. Erai puțin ridicol poate și naivitatea mea...
Rafael: Știi, pielea ultimă, surâsul lui Rafael, acela pe care-l credeam mort de mult m-a eliberat. N-a fost ușor deloc.
Luiza: Iubitule, se aude o trâmbiță...
Rafael: Sunt vestitorii mei. Intrarea mea în castel, de data asta va fi vestită lumii întregi. Sunt eu însumi acesta, iubito, șezând la picioarele tale. Metamorfozele noastre sunt limpezi, Luiza: Semiramida, Rafael. Restul s-a terminat. E o legendă sau un adevăr acela al căutării prin multe vieți. NOI ne-am căutat continuu, pretutindeni, și nu ne-am recunoscut din cauza pieilor noastre. Desfigurat de ticuri, deghizat pentru mine însumi, m-am întâlnit de multe ori cu tine și - singur - m-am îndepărtat. Noi n-am murit niciodată, e o minciună aceasta, o jalnică minciună a celorlalți. Noi nu murim niciodată.
Luiza: Iubitule, îmi amintesc acum, demult, dinaintea deluviului, când a început maladia ciudată. Ceilalți au uitat de tot, nu mai știu, doar în cântece și-n semnele pe care nu le mai înțeleg nici ei. A fost o secundă groaznică aceea. Vorbim de Paradis, ceilalți ne dau nume stranii. Noi înșine am ascultat acestea ca pe niște povești.
Rafael: Dragostea mea, cu cât chin am supraviețuit, continuând destinul stupid și imaginar al bieților bolnavi. De zeci de ori, bâlbâindu-mă la fiecare întâlnire, urlând, agitându-mă, dragostea mea... Îți amintești? Erai Semiramida și picioarele tale de spumă, picioarele cu degete în paranteze, se odihneau pe covoarele casei. Orfeu ne cânta din liră, blândul nostru Orfeu, lăutarul ciudat, zăpăcit de larma cârciumelor. Semiramida, aripile mele de Vultur umbreau vastele piramide. Puterea mea imperială, curată, înaltă, și fără limite, se întindea departe, peste orizont. Rupt în bucăți, chinuit, de somnul prelung, orbit de falsa mea privire, m-am zvârcolit să scap. N-am reușit decât bucată cu bucată și niciodată întreg. Zâmbeam lângă Solomon, mă ascundeam cu Pythagora, mă zăpăceam în Nettesheim. A fost, pretutindeni, mai tare ciudata maladie, până în secunda trezirii. Și ceilalți își continua chinul...
Luiza: Așează-te alături iubitule, să desprindem din întâmplările noastre marele adevăr. Am înlăturat neplăcutele forme și firul de aur se leagă, peste secole și milenii. Memoria nu ne prezintă decât aceste forme, chinuitoare, fără speranțe de regăsire, ciudate. Prezentul e veșnic, atunci când ești liber, când formele dispar o dată cu timpul. Iubitule, noi n-am încetat să ne iubim nici o clipă și aceasta nu are istorie, aceasta e veșnica clipă, de la începutul până la sfârșitul lumii, imensa clipă care nu se mișcă ci curge, se leagănă, ea însăși. De la începutul lumii, iubitule, fără istorie alta decât a iubirii, fără chin altul decât al înăbușirii ei, fără speranțe altele decât ale eliberării.
Bolnavi, priveam prin forme și ne cutremuram, nu îndrăzneam să credem imensul adevăr. La ce să-mi povestești întâmplările ultime? Amfioze, descoperiri ciudate? NIMICURI - sub ampla noastră prezență ele nu mai pot turbura. Iubitule, ascultă foșnetul răcoros al aripilor noastre, privește strălucirea lunei, nevăzută de ceilalți.
Te-ai chinuit? Întâmplările fantomelor tale, acele nimicuri, te-au chinuit. Cât de stupidă și cât de îndrăzneață în stupiditatea ei e biata minte omenească bolnavă! Istorii, istorii, istoria nimicurilor, pe care suntem tentați noi înșine s-o povestim. NIMIC - Nimic altceva decât iubirea, puternica,- și formele se dau înapoi supuse, pentru că nu ne mai pot atinge, pentru că nu ne mai turbură. Să lăsăm oamenii să se agite, sărmanii, până va sosi ziua eliberării lor, să-i lăsăm să ne caute, să ne strângă mână. Câtă tristețe în ochii prieteni, în degetele care mângâie pianele gândind la noi și la note în același timp... Câtă tristețe în lume, în lumea celorlalți! E marele nor, al milei, care ne întunecă fericirea. Dar noi îl vom înlătura și pe acela, noi care știm...
Rafael: Iubita mea, poeții se întrec să povestească mituri. Și miturile au fost mâncate de forma lor conștientă. Vorbesc de Turnul lui Babel, acest Turn prezent. Sărmanii câini, încercând să redevină oameni! Fuga în deșert era singura scăpare, dar și acolo formele îi împiedicau să regăsească filonul. Discuții, discuții...
Toate își au drumul lor firesc, drumul lor, al nostru. E un imens echilibru, un echilibru care e chinuit, turburat. Periculoasa maladie trece pe alături. Să privim cu milă. N-avem de ce ne teme, noi, liberii. - Iubita mea, secunda eliberării, secunda cunoașterii, e posibilă.
Ea va veni.”
În primul rând termenul de ”câine”:
”Cunoști câinii din India și cei de pe tot globul, care vor să-și rupă lanțurile după indicațiile rețetelor? Pielea lor dar numai atât e uneori liberă [...] Dar fi atent și prinde câinele, pentru a-l scoate din tine împreună cu ritualul.”
Aici autorul se referă la condiția primitivă a minții umane, condusă de impulsuri și senzații toate bazate pe căutarea unei forme de plăceri și reușite trecătoare, asemeni realizărilor unui cățel entuziasmat în fața hranei sau a faptului ca a reușit să îi aducă bățul stăpânului.
Termenul de ”fantomă” duce sensul către diferitele personalități de care ne agățam drogați înaintând în râul existenței printr-o nouă manifestare umană, nesaturați încă de plăcerile trecătoare pe care aceasta viață umană le oferă. Termenul de ”piele” deseori se referă la același lucru: ”Schimbă-ți pieile care au îmbătrânit. Aceasta e posibil când ești liber, la un înalt grad. Nu păstra nici un petic din fosta ta piele. Cu cât o schimbi mai total, cu atât e mai bine, cu atât ești mai liber.
Termenul de ”cadavru” se referă la conceptul sau mai degrabă la adevărul morții celor liberi. La acea capacitatea a minții umane libere care a înțeles că moartea și viața fac parte din viața de zi cu zi, din fiecare secundă, ele circulând în percepție până libertatea devine un absolut împreună cu iubirea (compasiunea). ”Conștientul tău se agită pe problema morții inevitabile atâta timp cât nu ești liber. Înlăturându-l câștigi nemurirea. Aceasta este și nu este. Trebuie să înțelegi necesitatea de a fi și a nu fi în același timp, ca să poți pricepe ceva.”
Termenul de ”maladie”: ”Puterea educației e imensă. Oamenii își transmit maladia (conștientul) în numele acestei chei de boltă. [...] Tot ce ține de pasiune este conștient (maladie). Musa e liniștită, nu cunoaște porniri pasionale. Pasiunea e o enervare latentă, o poziție a neliniștei, prelungită. Iubirea musei nu e pasională, e totală. Pasiunea umană, de care se face atâta caz, e o inversiune. Musa cunoaște ceva asemănător adorației, dar mai adânc, mai liniștit. [...] E o singură musă imensă și divizată (totul e Unu).”
Termenul de ”bolnav” se referă la stadiul minții umane în care libertatea ei este diametral opusă stării actuale - ” ... nu cunosc bolnavi liberi.”. Acesta însă nu are nici o legătură cu boala fizică în sine, ci se referă la închistarea, orbirea completă a minții față de stadiul de libertate, de completă liniște și compasiune.