Când ești tânăr, adolescent, corpul tău este plin de hormoni de tot felul care te motivează spre curiozitate, adrenalină, experimente de tot felul, distracții și așa mai departe. Tot ce este nou ți se pare interesant, ți se pare captivant, simți impusul irezistibil de a-l încerca neapărat. De parcă este pe viață și pe moarte. Dacă mai presari și puțină rebeliune și neliniște în sufletul tău este rețeta perfectă pentru eșec sigur.
Însă întelepții bătrâni, Sfinții Părinți, ne-au tot avertizat în tot felul de metafore, care de care mai directe sau nu, mai explicite sau nu, să nu ne obosim în tinerețe, pentru a ne putea bucura de etapa cand începe cu adevărat viața independentă, cea de adult. Și sper ca tinerii care citesc acest articol vor avea mai multă înțelepciune decât am avut eu, și vor lua un sfat de bun, și nu vor alege să procedeze ca mine.
De ce sunt Sfinți acești bătrâni? Sunt multe de spus aici și nu e locul meu să dezbat aceasta. Ce este clar este că au fost cu adevărat întelepți. Experiența unei vieți zbuciumate sau nu, plus Harul lui Dumnezeu, este o combinație perfectă pentru a spori înțelepciunea.
Când ești tânăr faci ce faci și te eschivezi de responsabilitate, de consecințele acțiunilor tale, uneori chiar devii maestru în a evita aceste lucruri. Dar cea mai bună dar și provocatoare, plină de responsabilitate parte din viața ta este când devii părinte, și acum o altă viață crește în tine, prin tine, după tine și din tine, din toate punctele de vedere. Aceasta vrei nu vrei te maturizează, dacă o lași! Și devii atunci adult, oricât de mult ai fugit până atunci de asta.
Prin urmare, după părerea mea, atunci începe viața adevarată. De atunci încolo începi să dai examene existențiale la tot pasul. Începi să vezi tranșant care îți sunt limitele (sănătoase de altfel), și care îți sunt posibilitățile. Pe cât de grea este pe atât de frumoasă este. Dar în mod constant ți se amintește la fiecare "maaaaaamiiiii" că o altă ființă te ia ca exemplu, ca model, și că ai o responsabilitate imensă. Când mai ești și părinte singur, independent pe cât poți, întâmpini tot felul de probleme. De la colicii de 3 luni, până la fiecare dimineață în care țipă că nu vrea să se îmbrace, după grădiniță când e hămesit și face ca un mic balaur până mănâncă ceva, și apoi seara când îl alergi prin casă că nu vrea să intre în baie, sau că nu are somn. De la salariul prea mic, facturile care se adună, la banii pentru mâncare care sunt prea puțini, până la mersul la medic, la mormanul de rufe care te așteaptă de o săptămână, și la veșnica întrebare, ce să mai gătesc mâine cu ce am.
Când ai avut o tinerețe normală, liniștită, o adolescență firească as spune cu Hristos aproape, atunci când devii adult întâmpini cu mai multă înțelegere și seninătate etapa de adult și toate provocările ei.
Dar când ai avut o adolescență care ți-a părut că a durat 50 de ani, când ajungi adult deja simți că sufletește AI 50 de ani și că ești prea obosit. Pentru că ai căutat prea mult și multe, pentru că ai făcut prea multe experimente pe tine, cu tine și cu cei din jurul tău. Și după părerea mea, dacă este cazul și pentru că ai încercat tot felul de practici spirituale care ți-au secat sufletul, mintea, dar și trupul de vlagă.
Te simți deja bătrân, pentru că tu ai trăit deja o altă viață în tinerețe. Și când ai devenit adult, și părinte, și ai fi avut nevoie de o vigoare specifică să întâmpini toate acestea cu stoicism, ai descoperit că ai bateriile goale, și că abia abia le mai încarci cu câte ceva zilnic care să te ajute să continui mâine, și poimâine.
Pentru mine, de exemplu, o seară de rugăciune profundă (când reușesc), de spovedanie, și duminica după împărtășanie: o conectare sufletească mai trează cu Hristos mă face să îmi încarc bateriile pentru încă câteva zile. Altfel aș fi clacat demult, nefiind capabilă să duc viața mai departe.
Căci meditația, yoga, mantrele și toate cele m-au făcut să funcționez la capacitate maximă, dar mi-au consumat și din resursele anilor viitori de care aș fi avut nevoie în prezent. Cei care le practică astăzi nu realizează, dar vor simți pe pielea lor ani mai târziu. De aceea este un motiv foarte bun pentru care Sfântul Părinte Paisie Aghioritul a zis că aceste căi duc toate către moarte sufletească și că nu sunt de urmat. Sfântul a văzut ceva ce mulți dintre noi am realizat abia târziu după ce le-am trăit. Aceste practici sunt ca niște paraziți sufletești care ne storc de vigoarea spirituală a prezentului, dar și a anilor care urmează, depinde câți ani pierdem cu ele și cât de mult le lăsăm să se contopească cu noi. Noi fiind rupți de la Sursa existențială a vitalității Vieții, care este Hristos (El a zis "Eu sunt Calea, Adevărul și Viața") pentru că nu ai cum să fii una cu El când ești una cu nimicul din meditație, cu pozițiile de yoga specifice tuturor "zeităților", și cu mantrele cu care slăvești alte ființe, care sunt doar la fel de inferioare ca și tine în fața Celui care este "Calea, Adevărul și Viața" însăși, pentru că este singura ființă de pe fața pământului care a murit și apoi a Înviat! Cine poate fi mai superior Lui, El fiind Stăpân și al Morții, și al Vieții?
De aceea, încurajez pe cei care m-au cunoscut și care sunt suficient de autentici și sinceri cu ei înșiși, că dacă realizează că încă sunt în căutări și experimente, că încă n-au găsit Calea, că încă nu au ajuns la capătul căutărilor lor, pentru că tot nu au atins Totul, sau nu le-au fost răspunse la toate întrebările. Nu renunțați, nu vă abandonați în ceva care nu vă împlinește sufletește, care nu vă hrănește, și susține vigoarea respirației din voi. Căutați, și veți găsi cum am găsit și eu, un duhovnic care vă va asculta toate poveștile, căutările, căderile, și care nu vă va judeca, ci la sfârșit vă va îmbrățișa și va spune: Gata acum, ești Acasă, a trecut. Și te vei trezi ca dintr-un coșmar care te păcălise că este un vis frumos, și care îți dădea impresia că ai control suprem asupra vieții tale. Să te lași dus de Val nu este soluția... Numai peștii morți, sunt duși de val. Cei Vii înoată contra curentului vieții cu o vigoare puternică. Pentru că viața lor este conectată la Viața Unuia și singurul Dumnezeu.
Sper că aceasta contemplare aleatorie de seară ajuta pe cineva...
P.S. Am scris toate acestea cu puiul ce îmi zice ”Mami” în brațe. :-)