Uneori stau si ma uit in jur, sunt aproape sigura ca multi nu au experimentat nici jumatate din fericirea/durerea care a trecut prin pieptul meu, prin fiinta mea. Nu ca as fi eu mai presus de altii, insa tare dreptate au batranii cand ne zic: "Daca as fi stiut la varsta ta, ce stiu eu acum, as fi trait viata pe care de fapt mi-o doream." Si nu se refera la faptul ca sa ai curajul sa faci si tu niste lucruri total nepotrivite, doar de dragul adrenalinei, ci se refera exact la a avea curajul sa-ti calci pe capricii si pe orgoliu ca sa poti primi exact lucrurile simple si pretioase care iti sunt oferite.
Observ anii care au trecut pana acum (nu multi ar spune unii). Dar au zburat in directii diverse. M-am ridicat, m-am ingropat si iar m-am ridicat, de una singura. Cu mana mea mi-am facut tot. Acum e ca si cum as fi undeva pe o stanca foarte inalta si privesc in jos la viata mea ca la un film. Si de ce film am parte.... de unul atat incat imi vine sa scriu o carte pe baza lui cu gandul: "poate invata si altii din experienta mea." O iluzie. Nu au putut invata cei care au interactionat cu mine direct si intim, inchizandu-se dupa usi groase de orgoliu si frica, ce sa invete altii care n-au nici o treaba cu mine si citesc un roman pe care l-au luat din intamplare de pe raftul unei librarii.
"Si ce ai mai facut?" Este intrebarea care recent ma lasa muta, si imi pune un zambet tamp pe fata. Si de obicei raspund ceva ce tine de prezentul imediat, gen in ultimele 24 de ore. Daca se cer detalii, le expun cat mai scurt. Nu prea am ce sa relatez altora despre ce am trait. Este nevoie de o pricepere si o creativitate mai mare sa expui ce ai trait fara sa lasi loc de subiectivitate. Iar expunerea scurta si obiectiva e cea mai buna. De genul: "Nu a mers." Pricepere mai mare nu am inca. Si nu ma intereseaza sa fiu laudata, si nici dezaprobata, mai degraba inteleasa la nivel de imagine completa, cu tot ce tinea de cadrul respectiv. Dar nici macar asta. Nu-mi pasa. Unii ar numi asta sa vezi imaginea de ansamblu... Da! Asta e. Eu cam asa vad in general viata mea. Ma astept ca persoana caruia ii povestesc sa expuna lucrurile obiectiv, si despre ceilalti implicati in povestea relatata, nu sa ma aprobe sau sa ma dezaprobe pe mine ca personaj. Este intotdeauna ceva mai amplu pus in miscare, si nu se invarte totul in jurul unui singur personaj.
Ma refer la cazul tipic de conflict intre doua persoane. Doi ajung sa se certe. Unul dintre ei sunt eu. Eu ma apuc si povestesc asta unei a 3-a persoane care ma cunoaste doar pe mine. Reactia imediata este fie sa ma aprobe pe mine intru totul, fie sa ma desfiinteze. Dar intelepciunea spune altfel. Ea spune sa luam toate lucrurile in considerare:
"- Bine, dar de ce v-ati certat?
- El/ea s-a suparat pe mine pentru i s-a parut ca m-am purtat urat.
- Si chiar te-ai purtat urat?
- Eram iritata de oboseala insa nu aveam nimic cu el/ea. I-am raspuns impasibila/iritata, incercand sa diger si sa dau drumul la starea mea fara sa vars in jur.
- Si ai incercat sa-i spui? Dar el/ea cum era in ziua aia?
- Da, am incercat sa-i spun imediat cum s-a suparat si a inceput sa tipe, dar nu m-a auzit caci era prins/a in emotia lui/ei. Avusese o problema la munca/la facultate/in familie stiu ca mi-a zis in treacat.
- Si apoi ce s-a intamplat?
- M-a certat, m-a acuzat, si m-a agasat pana n-am mai putut sa suport iluzia lui/ei si am ripostat. Ti-am zis ca eram foarte obosita.
- A pai atunci e clar. Nu exista un vinovat aici. Amandoi/amandoua aveati o zi proasta si a fost o totala neintelegere."
Asa au plecat oameni din viata mea cand din povestile intamplate lor asteptau de la mine ca prietena/iubita sa le ofer aprobare, incurajare completa. Pentru ce sa fac asta, cand astfel tu nu mai inveti nimic din viata ta?! Si cum sa fac asta daca eu nu stiu sa ma gratific singura in propria mea viata, din orice intamplare sifonata as iesi? Eu stiu sa-ti expun asa cum imi expun me insumi, obiectiv. Stiu ca e important sa-ti spun ca si cel cu care te-ai certat a avut motivele lui pentru care a actionat cum a actionat, si ca nu este tocmai un diavol asa cum il vezi pe moment din cauza emotiilor imediate. Intr-un final intotdeauna se concluzioneaza ca nu exista vinovati in poveste, ci perceptii gresite, viziuni distorsionate, emotii prea puternice care au influenta prea mare. Intr-un final in mintea mea inteleg ca cel care acuza, o face din anumite motive care n-au legatura cu acuzatul, si cel care e acuzat si riposteaza o face din anumite motive care n-au legatura cu cel care il acuza. Intr-un final eu inteleg ca cel care s-a gratificat doar nu vede cum trebuie realitatea pe moment, nu ca este nebun sau arogant. Inteleg ca cel care a ripostat era cuprins de o emotie mult prea puternica si nu ca este arogant sau pervers. Mai pe scurt in ochii mei fiinta aceea este innocenta! Pe moment a fost vulnerabila. Eu nu vad un motiv pentru care sa-l pedepsesc. Fie ca ma priveste pe mine sau nu. Toti suntem vulnerabili uneori, asa ca nu avem control perfect. Mai degraba vad ca este mai important sa creez un mediu iubitor si relaxant in care sa ii fie mai usor sa permita cinstei sa iasa la suprafata si sa-si vada fapta, sa recunoasca, ca sa faca pace in mintea lui dar si cu mediul din jur.
Ca sa faci asta, sistemul tau prin care traduci realitatea, trebuie sa aiba ca principii de baza calitatile cele mai pure, nobile si virtuoase. Si sa nu ti le poti incalca pe cat posibil. Orice "pacatos" este victima unei viziuni gresite, o fiinta innocenta. Non-condamnarea este importanta. Discernamantul te ajuta sa intelegi motivele pentru care fiinta a actionat cum a actionat, dar expundand faptele asa cum au fost nu inseamna ca o condamni. Esti sigur ca nu ai obiceiul sa condamni cand fiecare fiinta, la sfarsitul discernamantului natural primeste verdictul de innocenta - victima unor forte care il depasesc cu mult in puterea de control de care dispunea in acel moment. Am avut mereu concluzia asta. Asta nu inseamna ca fiinta respectiva va fi exonerata de fapta sa necugetata, caci oricum nu sta in puterea mea sau altcuiva, ca sa faca asta. Inseamna doar ca nu mai adaugi la fapta sa si nici la fiinta ta, nici o energie care in fapt nu are ce cauta acolo. Asta inseamna ca nu este nevoie sa rupi legaturi, sa adaugi discordie, etichete ireale, condamnare inutila. Daca se vede imaginea de ansamblu in ambele tabere, atunci ambele parti colaboreaza, recunosc si fac pace, in mod natural, caci realitatea este intotdeauna simpla, obiectiva si nu partinitoare.
Dar bineinteles ca intr-o cultura in care omul este obisnuit sa traiasca prin prisma unor judecati subiective trecute si aprobate de egoul propriu, de emotii, este greu sa relatezi o imagine de ansamblu, cand tu insuti nu esti obisnuit sa iti privesti viata astfel.
Din pacate, foarte foarte rar am avut o conversatie obiectiva cu cineva caruia i-am povestit un eveniment. Daca persoana alege sa ma laude pe mine, uneori incerc eu sa aduc obiectivitatea in discutie, dar nu se sustine, caci este intampinata de un val de: "Nu ii mai lua apararea! E un/o x, x si x. Ce mai conteaza?! Saraca de tine..."
Ce sa mai zic atunci?!
Pe de alta parta se poate intampla sa fiu desfiintata: "A pai tu esti de vina! Nu stii ca tot ce primim de la altii e doar ce am emis chiar noi?!" Si atunci incerc sa expun si faptul ca eu nu am emis nimic negativ catre persoana in cauza, ci incercam sa traiesc doar prezentul meu, nelegat de ce era in jur. Dar nici atunci nu se sustine caci mi se spune ca caut scuze sa ma scot.
Oricum o dam, ori e alba, ori e neagra. Rar gasesti o fiinta care sa fie dispusa sa isi vada greselile ca sa fie in pace si in regula cu tine. Mai degraba iti expune greselile tale si apoi ti le pune si pe ale lui in carca ta, ca de ce sa-si mai bata el capul cu ceva atat de nesemnificativ cum ar fi o alta fiinta. O alta fiinta caruia alege sa ii dea o eticheta convenabila de genul: "Este nebun!" care sa o scuteasca de mai putina vinovatie in a-si sustine innocenta si a-i aplica pedeapsa pe care o considera dreapta. Si spre marea mea mirare asta se intampla mai ales cand alegi sa deschizi o cale catre o discutie obiectiva prin care sa nu existe lucruri neterminate, si sa fie recunoscute onorabil partile implicate.
Cand gresesc o stiu destul de repede, iar daca nu o stiu atunci o aflu cat de curand, si imi asum responsabilitatea, imi cer imediat iertare, imi arat constientizarea. Cand imi gresesc altii, mai nou, le permit sa-mi greseasca, tac, in suflet facandu-le o plecaciune si aleg sa le permit sa vada ceea ce cauta atunci. Caci daca incerc sa le arat ca se inseala in perceptie, ei mereu incearca sa ma faca pe mine sa platesc pentru ceea ce emit ei. Si asta e ceva inutil pentru ambele parti implicate. Oricum indiferent de cate as vrea eu sa ii scutesc, viata le va arata in mod natural ca "mi"-au gresit, in cel mai relevant mod posibil astfel incat ei sa poata vedea clar si sa poata intelege.
In cele din urma fiecare dintre noi ajungem sa simtim anumite concluzii generale, de exemplu:
- Am exagerat cu orgoliul atunci! Am facut rau cuiva care nu merita.
- Am fost arogant sa cred ca mi se cuvenea un statut superior in comparatie cu celalalt.
- Am pierdut un prieten bun pentru ca nu am stiut sa-l pretuiesc.
- Am pierdut un prieten bun pentru ca nu am putut sa-mi recunosc greseala.
- Am avut ocazia sa indrept lucrurile si am ales sa le inrautatesc. Acum nu se mai poate face nimic.
- Am pierdut o iubire binecuvantata pentru ca mi-a fost frica de responsabilitate. Nu aveam demnitate si nici incredere in mine.
- Daca nu pretuiam atat de mult distractiile efemere acum ma puteam bucura de cele mai linistite si durabile momente alaturi de cineva cu care chiar aveam o compatibilitate.
Etc. Si majoritatea dintre aceste concluzii nu sunt deloc usor de constientizat si de recunoscut fata de noi insine si fata de altii.
Putem insa sa fim diferiti. Putem insa sa nu facem toate aceste greseli sau altele mai grave. Putem sa ne antrenam mintea sa aleaga ca principii de baza calitatile cele mai pure, nobile si virtuoase. Pas cu pas, intamplare cu intamplare. Cu atat mai mult o facem cand ceea ce ni se intampla este de o importanta deosebita pentru noi. Discernamant, obiectivitate si prezenta. Echilibru. Si putina toleranta, putina acceptare, putin efort ca sa ne dezlipim de orgoliu si sa ne raportam la mediul inconjurator fara masca sinelui, fara EU, in puritate si libertate de influenta sinelui.
In cele din urma si eu fac parte din acest drum. Deci sa continuam drumul impreuna cat mai corecti si mai devotati in a face ceea ce este corect pentru noi si pentru ceilalti in acelasi timp.